Sa simtim si sa ne risipim

V-ati gandit vreodata cat de mult ne irosim sentimentele? Si cat de degeaba? Cum ne consumam iubirea inainte sa intalnim dragostea adevarata, ne irosim sangele rece inainte sa avem cu adevarat nevoie de el, ne irosim pe noi inainte sa fi apucat sa traim cat de putin?

Nu putem oare noi, fiinte rationale, sa ne controlam acest lucru?!?

Sincer, eu cred ca nu. Nu ar mai avea farmec viata. La fiecare moment din viata trebuie sa ai ceva de admirat, ceva de dorit din ce ai avut si ai pierdut!

Astfel la batranete admiram naivitatea nestiutoare a copilariei, dar mai ales pe cea stiutoare a tineretii. De fapt admiram, dar cel mai mult regretam cantitatea de sentiment pe care o avem de consumat, si ne imputam ideea ca nu eram constienti de ea si ca o risipeam. Cand de fapt, tocmai acest lucru este cel mai desirabil, caci odata cu trecerea timpului peste noi, chiar daca trece sau nu si peste sufletul nostru, sigur trece peste trupul nostru. Iar la sfarsitul unei vieti organice la intensitate maxima rareori poate supravietui cea sentimentala la o intensitate cat de cat ridicata.

Daca salvam din sentiment acum, cand inca il mai avem, vom ramane cu el pana la sfarsit, fara ceva pasional, inflacarat de dat, ci cel mult o umbra fada si vestejita a unei trairi trecute, care insa nici ea in sine nu a avut intensitatea, si implicit veridicitatea necesara.

Asadar, sa simtim si sa ne risipim… sau poate nu! Voi ce credeti?

Vreau....

Vreau sa mor. Vreau sa simt agonia puternica dinaintea sfarsitului, sa simt teama de neant cum imi intra pana in maduva oaselor, sa nu mai vad nimic, sa nu mai aud nimic, sa nu mai simt nimic, sa nu mai am nici un gand, sa ma golesc de tot ce am reprezentat vreodata, sa inchid ochii si sa ma pierd.

Vreau ca tot ceea ce nu ati stiut din mine sau nu v-ati dat seama sa dispara odata cu mine. Sa fiu doar o amintire vaga, ca un nor cenusiu intr-o zi insorita de vara.

Vreau sa simt. Vreau , sau mai bine zis am nevoie, de o baie de senzatii. Am nevoie sa las mintea sa doarma si sa permit simturilor sa ma guverneze. Am nevoie de o atingere care sa am faca sa tremur, un sarut sa ma faca sa iau foc, o pleoapa care sa se inchida in fata mea si un zambet care sa se vrea sters.

Vreau sa zbor. Sa-mi creasca aripi gaurite de durerea mea, ca niste haine ponosite pe un cersetor batran, ce nu o data si-a pierdut grijile in bautura. Vreau ca aceste aripi sa ma poarte acolo, pe un nor indepartat, sa stau culcata , privind aroganta la lumea ce se scurge sub mine, la animale ce se vor oameni, la ganduri ce se vor reale.

Vreau sa ma pierd. Sa alunec intr-o parte de lume nestiuta de nimeni, printre oameni care nu ma stiu, sa intru noaptea tarziu intr-un bar plin de fum, sa am hainele impregnate cu miros de tutun fin, sa cer scurt o bautura tare in care sa ma regasesc, sa ma caut si sa ma uit.

Vreau sa iau foc. Sa fiu o flacara adevarata, arzand doar pentru a se stinge. Dar stati! Asta sunt deja, caci ma vreau a fi om. Vreau atatea lucruri, si pe majoritatea mi le cer mie si durerii mele, care o vreau inaltatoare si innobilanta.

Ma vreau pe mine… sau poate doar te vreau pe tine… nici eu nu mai stiu.

Ayo - How Many Times

Ayo - Life is real

Nu incercati sa intelegeti adolescentii

Ura, iubire sau nepasare. Astea sunt cele ce ii ghideaza pe cei cu ochii sticlosi sau adanci, gonind mereu dupa ceva ce ei nu stiu a fi chiar ei. Ei vor cunoastere, ei vor experiente – ei le capata. Alearga innebuniti, fara sa vada in jur, dar simtind mereu orice boare de vant, ce le aduce mireasma viitoarei iubiri, viitoarei cunostinte – viitoarei suferinte. Mereu inconstienti, ghidandu-se unul dupa trupul celuilalt, dar niciodata dupa gandurile acestora, rar dupa experiente.
Ei iubesc, innebunesc, si uita. Vor mereu ce nu au si au grija sa nu obtina acel ceva niciodata, in virtutea continuarii cursei pentru cunoastere. Se grabesc adesea sa arunce vina pe ceilalti, sa-si renege prietenii si sentimentele, crezand ca senzatiile ii vor salva de durere. Si mereu se inseala. Se trezesc dupa, singuri in fata unei oglinzi reci, privindu-si chipul spalat de lacrimi in care vor sa se uite… pentru ca au uitat pe parcurs ce urma sa fie la final … “parca spuneai ca vrei placere, parca spuneai ca vrei sa uiti de tine, sa nu stii de nimeni… placere e cata vrei, pe marginea prapastiei…”. Ei uita mereu, incantati de abisul de sub ei, ca la un moment dat pot obosi sa mearga pe margine, si vor dori sa se opreasca . Dar cine indrazneste sa le ceara coerenta, cand nimeni nu o are, indiferent de varsta sau experiente?

Unii au curaj. Gresesc, isi asuma consecintele greselilor, accepta ca s-au distrus mult timp, poate ani la rand, privesc ochii celui de langa ei si se nasc din nou. Inca nu stiu daca se nasc din ei, din natura lor intrinseca, sau din negrul ochilor celuilalt. Doar ca o fac... Si cateodata o fac chiar bine. Cei de langa ei inteleg monstrul ce erau ei inainte, il imbratiseaza pe pruncul ce acum se naste si le jura sa il iubeasca pe omul ce va deveini alaturi de ei.

Acestia sunt mereu singuri, “with no footsteps to follow”, si mereu pasesc cu incredere si aroganta in nisipul fin ce li se prelinge printre degete in timp ce alearga sa-si imbratiseze himerele. Ei sunt cei pe care incercand sa-i intelegi ii vei limita si le vei invada lumea, lucru pentru care poate te-ar ierta, dar sigur le vei invada visele, si pentru asta te vor uri pana cand vor intelege ca tu ai gresit iar ei trebuie sa iti accepte greselile si sa le ierte, pentru ca ei vad dincolo de ele. Pe ei nu ii poti intelege decat stand cu ei, acceptandu-i in nebunia lor, de care te vei indragosti neaparat. Umbla cu ei, canta cu ei, filosofeaza cu ei – iti pot reda tineretea, si iti pot da cunoastere. Caci ei o au pe toata si o irosesc cu o extraordinara nonsalanta.

Pe ei ii admiri. Ei sunt cei care iti lumineaza ziua si toata lumea, cand ii vezi privind sfidator in jur, cand merg unul la bratul celuilalt. Tu ai trecut poate prin asta. Stii ca ura lor te poate elimima definitiv din lumea condusa de ei. Ei sunt cei carora nu le pasa de tine, dar care ti-ai dori cel mai mult sa le pese. Ei sunt cei care vor iubi mereu… till there was you!