miercuri, 2 septembrie 2009

Lacrimile

Ce sunt lacrimile? Oare ele sunt doar niste picaturi de apa sarata care ne arata suferinta sau, de ce nu, bucuria unei persoane? NU! Lacrimile ajung sa "curete" sufletul oamenilor si bineinteles, al meu, in situatiile critice sau pline de fericire; ne ajuta sa patrundem adanc in noi si sa ne aratam noua insine ca suntem capabili sa simtim ceva. Dar oare ce inseamna "a simti"? Ce simte o persoana? De ce ajunge la lacrimi? De unde vin lacrimile ? Oare aceste "notiuni" vor fi vreodata definite? Cine are dreptul si puterea sa le defineasca? Oare noi ne cunoastem intr-atat incat sa afirmam ca ne cunoastem? Exista vreo persoana care se cunoaste cu adevarat ? Mereu imi voi pune aceste intrebari si nu cred ca voi gasi vreodata raspunsurile! Cand voi reusi sa ma "adun", sa-mi "adun" gandurile, atunci poate voi gasi raspunsurile pe care le caut. Acum, revenind la lacrimi, eu ma intreb : "Carei mame nu-I curge macar o lacrima cand isi vede pentru prima oara pruncul? Sau cand il vede facand primii pasi ?" Lacrimile sunt manifestarea sufletului. Oare cand privim marea pentru prima data, nu plangem de bucurie ? Dar, cum exista lacrimile bucuriei, asa exista si lacrimile de durere. Oare ochii nostrii nu se umplu de lacrimi atunci pierdem o fiinta draga? Oare o data cu noi nu plange si sufletul nostru? Ce ne poate inunda mai adanc ochii decat lacrimile suferintei? Si Fecioarei Maria i-au curs lacrimile cand si-a vazut fiul rastignit. Oare exista om pe lumea asta pe care nu l-a incercat durerea? Si cum se manifesta acea durere, daca nu prin lacrimi?! Sufletul nu se usureaza de greutatea pacatelor atunci cand plangem? Inima noastra nu devine mai buna, fiinta noastra nu se umple de caldura? Cum Dumnezeu a creeat tot ceea ce ne inconjoara si omul, asa a creeat si lacrimile care fac parte din noi, din fiinta noastra. Ele isi au rostul lor, il ajuta pe om sa-si depaseasca situatiile limita, sa-si purifice sufletul, sa-l spele de rele si sa-l inunde de bucurie. Lacrimile apar de la nastere : noi ne nastem plangand si se termina o data cu moartea. Cand suntem copii ele ne inunda mai des ca niciodata fata : Care copil nu plange atunci cand isi pierde o jucarie sau cand este certat de parinti? Care copil nu plange cand isi rupe genunchii, atunci cand invata sa mearga ? Asemenea copiilor, plang si batranii. Uneori cu lacrimi isi spala neputinta, singuratatea. Lacrima-simbol al bucuriei si al suferintei, este acceptata de noi pentru ea inseamna purificarea noastra. De aceea, oameni, nu uitati ca pentru a trai, avem nevoie si de LACRIMI.

sâmbătă, 29 august 2009

DE CE TE IUBESC...?


Mircea Iordache - asteptare
Asculta mai multe audio Muzica

Te-am cunoscut in zile triste cand sufletul mi-era pustiu si m-am indragostit de tine fara sa vreau, fara sa-mi dau seama. Am inchis ochii, iar cand i-am deschis erai deja acolo, in inima mea. Am deschis ochii mari, te-am privit si am stiut ca vreau sa faci parte din mine. M-am ghemuit in bratele tale, ma simteam calma, linistita, am lasat capul pe umarul tau, iar tu m-ai strans in brate, dandu-mi sentimentul de siguranta, de protectie … ce numai iubirea imi putea da. De atunci, in fiecare zi, simt ca ma trezesc mangaiata de razele soarelui … iti simt respiratia aproape … te simt langa mine si fiecare zi pare perfecta.
Te iubesc pentru ca … imi alungi singuratatea intr-o lume totusi plina si agitata … te iubesc pentru ca, fara tine e greu si nu ma pot regasi. Te iubesc pentru caracterul tau … te ador pentru personalitatea ta atat de complexa . Te iubesc pentru linistea daruita clipelor alaturi, pentru ca imi zambesti, pentru ca ma alinti, pentru ca toate cuvintele tale sunt minunate … si ma faci sa traiesc fara regrete. Tu imi faci zilele minunate cand esti cu mine si triste cand lipsa ta umbreste zambetul meu … pentru ca mi-ai demonstrat ca e bine sa te indragostesti pana peste urechi de cineva care stii sigur ca nu te va face sa suferi, pentru ca esti OM si pentru ca stii sa arati asta. Pentru ca imi place totul la tine, vocea ta, privirea ta, felul cum mergi, cum mananci, cum te porti, felul cum vorbesti cu cei din jur, felul cum ma privesti si felul in care ma faci femeie. Pentru ca nu am mai simtit niciodata atata caldura ca cea pe care mi-o daruiesti tu, pentru ca nu mi-a mai batut inima ca nebuna pentru nimeni, pentru ca nu am tanjit niciodata atat de mult dupa cineva cum tanjesc dupa tine. Te iubesc pentru ca imi place vocea ta dimineata si felul in care ma iei in brate, felul in care imi cuprinzi mijlocul si felul in care ma mangai, pasiunea cu care ma saruti si dragostea pe care ti-o vad intiparita pe chip. Pentru ca stiu ca ma iubesti mult. Te iubesc pentru ca imi place ca te lasi tachinat si imi raspunzi la fel. Pentru ca orice discutie banala se transforma intr-un vulcan care erupe si apoi intr-o impacare pasionala de iertaciuni si declaratii. Te iubesc pentru ca stii sa fii barbat intr-un fel aparte, ca atitudinea ta ma face sa ma simt mandra ca pot fi demna de un om ca tine. Te iubesc pentru ca ma vrei langa tine, intr-un fel care ma face sa ma gandesc la viitor, la batranete si la o viata linistita, pentru ca ma motivezi si imi dai aripi sa visez la mai mult, la mai bine, la altceva. Pentru ca imi place cum tipi la mine si te infoi in pene ca un cocos furios si te calmezi asemenea unui balon dupa ce te induiosez cu naivitatea mea, cu supunerea mea de femeie care iubeste si care se lasa iubita. Te iubesc pentru ca stii sa te joci cu mine atunci cand ma simt copil, ca faci din mine o femeie puternica, o luptatoare, pentru ca in tine am mai presus de toate un prieten, un confident, un sfaruitor, un iubit, un amant, un viitor sot. Te iubesc pentru ca esti toate astea pentru mine . Imi furnizezi toata fericirea de care am nevoie pentru a spune ca traiesc cu adevarat. Esti totul pentru mine, esti tot ce mi-am dorit, esti jumatatea aia pe care toata lumea o cauta dar foarte putini o gasesc. Ma faci sa ma simt pretuita, importanta, ma faci sa simt ca sunt centrul universului doar cand imi faci complimentele de care doar eu am parte (pentru ca tu nu le faci gratis), pentru ca ma faci constienta de valorile mele si de ceea ce pot. Te iubesc pentru ca pentru mine esti ceea ce nu ai fost, nu esti si nu vei fi pentru altii: esti unic! Unic … pentru ca eu mi-am luat rabdarea suficienta de a te cunoaste si de a stii cat valorezi si ce insemni cu adevarat. Insemni mult si valorezi mult! Ma bucur ca esti al meu si ca te pot pretui asa cum doar eu stiu sa o fac … Pentru toate astea … TE IUBESC CEL MAI MULT!PANA LA STELUTA NOASTRA!

vama veche - dragostea



Ignorand raza de soare ce nu-mi dadea pace, mi-am afundat capul din perna ce inca pastra aroma viselor si-am incercat sa adorm la loc … sa-mi continui visul din casuta de pa malul marii … Inchid ochii si o vad ai9evea … o casuta, pe malul din nisip alb si fin al unei mari cu apa albastra, orientata spre mare, cu ferestre imense acoperite cu o draperie de culoarea nisipului, un pat imens, cu baldachin impodobit cu perdelute din voal alb, o masuta cu un minunat aranjament floral si desigur, un balansoar mare in care stam dimineata si privim rasaritul … Acolo, departe de lume, putem fi doar noi … putem auzi doar valurile marii, strigatul pescarusilor si ne putem trai povestea de iubire … Acolo putem trai nopti de iubire, pline de romantism, avand doar luna şi stelele drept martori concilianti, imbratisati de mare, in compania brizei care ne mangaie trupurile si ne preia juramintele pentru a le purta departe … departe … Si doar acolo, putem trai zile in care dragostea este singura noastra ratiune de a fi … Acolo este o lume numai a noastra … fara reguli, fara restritii … doar noi doi si marea...

Alanis Morissette - Ironic

joi, 27 august 2009

Micile placeri ale vietii

Imi doresc un colt din Rai, dar numai unul mic, nu visez la o pajiste intreaga, presarata cu margarete si nici la tot albastrul senin al cerului. Vreau un colt mic, poate un norisor de spuma pe care sa plutesc fara noima. Oare un colt de perfectiune va face un om fericit? Rail este perfect, nu-i asa, adica eu, cel putin, asa mi-l imaginez, o priectie a Pamantului pe care traim, farapoluare, incalzire globala, oameni rai care se invidiaza unii pe ceilalti, zgarie-nori din sticla siotel. Ma rog, lumea cum era ea inainte. Ici colo presarata cate-o viluta luxoasa, in care totul este facut din marmura alba si materiale vaporoase. Soarele straluceste mereu si adie un vand proaspat in toate incaperile. Noptile au parfumul verii si stele stralucesc ceva mai puternic decat o fac pe Pamant. Si nu exista smoq, nici cerul de noapte, nici calamitati naturale.Ingeriisi oamenii traiesc in armonie, se ajuta, isi vorbesc frumos, se imbraca numai in alb si beau doar apa sau lapte. Acolo nu exista alcool sau droguri, pentru ca nu au nevoie de ceva care sa le dea halucinatia perfectiunii, ei traiesc in ea, si totul se intampla asa cum trebuie sa se intampla.

In Iad, insa, lucrurile nu stau asa. La o masa, o gasca galagioasa de diavoli impielitati joaca poker pe bani, si se barfesc intre ei. Cateva femeii usoare, cu coda si coarne, danseaza la o bara si beau dintr-o sticla cu bautura tare. Moartea, drogata bine, incearca sa vrajeasca coasa. Inclina capul din cand in cand si i se vede craniul.

Hitler e emo, plange intr-un olt ca nu a reusit sa isi duca la bun sfarsit misiunea. Nero canta si danseaza, ceausescu tine o prelegere despre reforma agraara iar Lenuta se admira intr-un ciob spart. Saddam, e trist, citeste Coranul si se gandeste la viata, nu ii place nimic. Vine diavolul de serviciu i le da cate-un joint “Luati ma, sa vedeti si voi cum e in Rai!”

joi, 20 august 2009

Zmili - A fost o vreme



O piesa scrisa de Zmili...dupa o poveste adevarata...ciudat e ca ma regasesc in ea...Oare de ce..?!

luni, 3 august 2009

.....

În viaţa mea am părăsit mai degrabă decât am fost părăsită. Aşa a fost să fie. Am suferit de fiecare dată ca un câine, mă încercau o multitudine de sentimente, mi se rupea sufletul în două când îl vedeam pe cel de lângă mine cum suferea. De asta niciodată n-am încheiat o relaţie brusc, nu s-a putut. Cum pot fi atât de nemernică?! Cum pot să îmi văd de ale mele atât de firesc când ştiu precis că un suflet plânge în tăcere?! De asta am amânat momentul până când am simţit că El era pregătit să îşi vadă mai departe de ale lui, fără mine lângă. Mie nu mi-a fost mai uşor, n-am făcut-o din raţiuni egoiste, n-am făcut-o pentru mine. Întotdeauna am suferit mai puţin când am tăiat răul din rădăcină, dar nici măcar asta nu s-a întâmplat. Ştiu exact cum sunt eu într-o relaţie şi ştiu cât sufăr cu adevărat şi cât e teatru. De droguri a auzit cineva cum crează dependenţă? Cam aşa ceva… Gratis şi tămăduitor la început, isteric pe parcurs cu minţile făcute praf, apoi… prăbuşirea. Suferinţă multă şi incapacitatea de a o lua de la capăt. Dar pentru toate există timpul, el vindecă răni. Pentru toate există prieteni, ei îţi vor spune că va fi bine. Pentru toate există vindecare, pentru droguri şi pentru nemernici care îţi călcă viaţa în picioare. Trebuie doar voinţă multă şi puterea de a merge mai departe. Cam despre asta este vorba în orice relaţie, a merge mai departe, indiferent de costuri, indiferent de cât de tare suferă sufletul tău.

Am părăsit fără a mă uita în urmă. Niciodată n-am ţinut cont de câte amintiri am strâns împreună, niciodată nu m-am uitat înapoi la tot ce a fost frumos, pentru că nu am înţeles rostul. De ce să mai tresalt pentru ce a fost dacă acum nu este bine?! Pentru ce să mă amăgesc, pentru ce să ne amăgim?! Durează prea puţin să descoperi limitele cuiva, sunt prea puţini imprevizibili care pot încă să te mai surprindă… Eşti limitat, oare câtor bărbaţi le-am adus reproşul ăsta?! Oare câţi bărbaţi au îndurat apelativele şi invectivele doar în numele unei false iubiri?! Oare cât de mizerabil poţi trata pe cineva ca respectivul să se sature?! Cu cât anume poţi forţa mai mult limitele iubirii? De ce acceptă oamenii mizerii de la persoana iubită doar pentru că o dată le-a fost bine împreună? Aşa îşi merită fiecare soarta… Poate pentru că mizeriile astea sunt tot o dovadă de iubire?! Aşa ne place să ne amăgim… De ce construim împreună castele de nisip ca într-o zi să ne trezim că am devenit nesuferiţi unii cu alţii… De ce nu ne luăm jucăriile şi plecăm?! Pentru că ne temem… oare de asta?!

Întotdeauna m-am temut de trei lucruri, de moarte… şi pe asta nu am cum s-o ocolesc, pot doar să mă pregătesc în faţa ei. M-am temut că într-o zi voi uita de unde am plecat, voi uita de mine, de ceea ce sunt, voi uita să mă iubesc frumos, voi uita să-i preţuiesc pe cei din jurul meu. De asta mă tem de bani, n-am auzit vreodată ca lucrurile cu adevărat minunate să fie aduse de bani. Dar m-am temut de mine, de ceea ce sunt, de imprevizibilitatea şi nebunia mea. M-am temut că într-o zi am să plec fără să mă mai uit înapoi. Probabil toţi avem instinctul de a ne urca în primul tren fără a ne păsa unde ne duce. Probabil unii o şi facem, dar cred că majoritatea se întoarce înapoi. Oare câţi o iau de la capăt doar pentru că sunt nebuni în accepţiunea unora?! Oare câţi renunţă la confortul personal pentru că li se pare că locul lor nu mai este acolo?! Oare câţi se luptă cu ei zi de zi încercând să fie guvernaţi de raţiune?! Oare câte decizii sunt luate instinctual? Oare când raţiunea a surclasat instinctul? Oare când instinctul a dat greş? Oare cât timp durează să construieşti altă poveste de iubire doar pentru a fi temporar fericit?

Ori de câte ori avem de-a face cu o părăsire există cineva care să-ţi spună că ‘totul va fi bine’. Că nu reuşeşti să vezi binele, cel puţin în situaţii din astea… asta-i altă mâncare de peşte. Şi eu când părăseam spuneam acelaşi lucru ‘ai să vezi cât de bine o să-ţi fie fără mine’. Unora le-a fost, altora nu, de unde să ştiu eu?! De ce mi-ar păsa mie… Se numeşte că sunt egoistă?! Eh… cât am putut le-am făcut viaţa frumoasă, apoi m-am plictisit. Ce trebuia să fac?! Să privesc nepăsătoare cum totul se duce naibii în numele unei foste mari iubiri?! Le-am dat drumul, i-am lăsat să fie fericiţi, le-am dorit cu toată puterea fiinţei mele să-şi găsească liniştea. De ce am fost egoistă?! Am fost o doamnă, întotdeauna am fost o superdoamnă…