Intre toate sentimentele si senzatiile ce ni se perinda prin trup in cursul vietii, unul pare mai special datorita modului in care apare, spontan si violent, desi zace in noi dintotdeauna. Ataca scurt sau lung, dependent de caz, bazat pe fapte sau pe ganduri, pe real sau imaginar, provocand mereu daune insemnate, adesea trimitand individul in pesimism sau nihil, dupa ce in prealabil l-a supus unei bai de lacrimi si sange.
Sentimentul acesta e mereu sfasietor, indiferent de determinanti. In cazul in care acestia sunt deopotriva reali si imaginari, impletirea lor il duce pe individ in agonie, in viata la limita vietii, undeva intre viata si moarte, intre freamat si amortire, intre ura si iubire, intre calm si disperare.
Delirul suferindului e unul extrem de brutal si anevoios : el oscileaza intre dorinta de a opri suferinta si dorinta de a cauta raspunsuri. Dorinta de a opri suferinta, desi bine intemeiata, nu are niciodata castig de cauza in fata cautarii raspunsurilor. Nici macar atunci cand trupul e sfasiat, arzand de febra, plin de broboane de sudoare, cautarea raspunsurilor nu inceteaza.
Suferinta e imanenta existentei umane si totodata unica parte imuabila a acesteia. Totusi, de fiecare data cand ma las cuprins de ea e ca si cum nu as mai fi cunoscut-o pana atunci, ca si cum ar fi pentru prima data cand imi promite Eden-ul in schimbul distrugerii mele. Nu am reusit in ciuda tuturor experientelor mele sa dezvolt vreo oarecare rezistenta impotriva ei. De fiecare data sunt coplesita de ea, doborata in genunchi, mereu ajungand mai devreme sau mai tarziu zbatandu-ma in acelasi asternut incercand sa-mi fac gandurile sa dispara, sa-mi fac vocile sa taca, sa imi aduc lumina in intuneric; mereu ajung in fata aceluiasi perete, cu capul rezemat de el, cu ochii plini de lacrimi care ma ard si ingheata totodata, cu venele umflate si pieptul ce sta sa-mi pocneasca.
Am lesinat. Iar am lesinat si am ramas goala, imprastiata in mijlocul patului, cu ochii atintiti la tavanul alb, privindu-mi lumea cum se intunesca si visele cum mi se prabusesc pe mine. De ce se intampla asta nu stiu, deoarece determinantul suferintei nu are nici o tangenta cu fericirea mea sau cu visele mele, ci doar cu principiile si orgoliul meu. Si mai mult ca sigur si cu frustrarile si temerile mele.
Astept. Te astept. Astept ca Luna sa vina sa-si picure razele peste trupul meu, si sa imi omoare frica de a te pierde pierde.
Drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt… sau poate doar eu dezintegrandu-ma singura, in carcera mea, admirandu-mi visele arzand si prabusindu-se inca o data.
Postări
