Phoenix era unul dintre cuvintele interzise la radio, TV şi în presă. Cu toate acestea, ei au fost printre noi. Muzica lor s-a difuzat, pe ocolite, pe canalele oficiale sau în spectacole. Sunt oameni care nu i-au uitat. „Phoenix” devenise, în anii din urmă, un simbol al rezistenţei, al luptei împotriva compromisului. „Phoenix” devenise spiritul unei generaţii, portdrapelul ei.
Au fost multe fenomene rock în România, unele valoroase. De unele îşi aduc aminte bătrânii rockeri de cincizeci de ani, cei mai mulţi cu burtă, chelie, ochelari şi nepoţi. Fanii sălbatici de altădată au devenit, de cele mai multe ori, nişte cetăţeni respectabili, cu cămaşă albă şi cravată. Aşa se întâmplă. Pentru o altă generaţie, această muzică a devenit echivalentul romanţei după care se dădeau în vânt părinţii lor. Poate că nepoţii metalişti îi privesc cu îngăduinţă pe părinţii rockeri. E greu să vezi în funcţionarul ori managerul de azi pe tânărul pletos cu blugii rupţi, cu cămaşa înflorată, privind lumea în ochi. Dar acel tânăr a existat.
Era gata să-şi dea hainele de pe el (inclusiv blue-jeans-ii Levi Strauss) ca să meargă la un concert „Led Zeppelin” sau „Phoenix”. Era considerat superficial, cosmopolit, neserios, obraznic, indecent, needucat, impertinent, dar el era doar tânăr. Lumea se deschisese spre Vest. În România, Vestul însemna Timişoara. Ei ştiau. Pe acolo s-au deschis drumurile. Erau anii descătuşării de ocupaţia sovietică – fizică, morală şi spirituală. Se întorceau oameni de la Canal, dar rămâneau canalele interioare, pe care mulţi le-au păstrat până azi şi continuă să lucreze la ele.
Fiecare lucru poartă un nume. La început îşi spuneau „Sfinţii”. Într-o epocă habotnică, nu era uşor să te numeşti aşa, darămite să apari pe scenă. Erau nişte copii în 1962, dar simţiseră mersul lumii. Soarele mergea spre Vest. De acolo venea şi muzica lor. Oficialităţilor nu le-a plăcut asta şi-au apărut primele interdicţii. S-au refugiat în cluburi obscure pe care le-a făcut celebre. După ce ani de zile au prezentat publicului românesc muzica la zi din lume, şlagărele formaţiilor „Beatles”, „Doors”, „Kink′s”, au început să producă şi propriile lor cântece. Nu era singura formaţie rock. „Olimpic ′64”, „Sincron”, „Cromatic”, „Sideral”, „Cometele”, „Mondial”, „Roşu şi Negru” creaseră, alături de „Phoenix”, fenomenul rock românesc.
În anii ′66 - ′70, „Phoenix” preluase ştafeta. Spiritul lor vizionar i-a făcut să vadă, pe vremea când marea masă şi chiar analiştii politici se lăsau amăgiţi de aparenţa eliberării spirituale şi materiale, că totul nu este decât o farsă – metafora coliviei de argint, a canarului închis şi a materializat conştiinţa pierderii iluziei în nişte ceasuri în care mulţi vedeau lumea în roz. Percepţia acută a realităţii i-a distanţat şi individualizat. Textele agresive la adresa mediocrităţii, îndoctrinării şi, în fond, a puterii, au devenit manifeste ale tinerei generaţii. „Vremuri”, „Canarul”, „Totuşi sunt ca voi” spuneau cu mult mai mult despre generaţia pierdută decât un teanc de analize sociologice.
O permanenţă a formaţiei „Phoenix” a constituit-o căutarea identităţii. Faza maturităţii a reprezentat-o auto-asumarea calităţii spirituale de român. Identificarea matricei stilistice româneşti, descoperirea patrimoniului folcloric real, nealterat, nealterabil, în esenţa sa, interpretarea creatoare a acestuia, au oferit formaţiei „Phoenix” forţa de a deveni un fenomen artistic şi cultural esenţial. Din acel moment, creaţia lor nu mai ţine de cultura rock, ci pur şi simplu de cultura română.
Întâlnirea fericită cu creaţia populară de valoare, cercetarea aplicată în folclor, studiile aprofundate în paleofolcloristică au depăşit faza constatativă. „Phoenix” a creat muzică în spiritul folclorului, mergând până la rădăcinile cel mai adânci ale spiritualităţii noastre, până în perioada pre- şi paleocreştină. Ritualuri magice, ritmuri ancestrale, măsuri tradiţionale au fost revigorate. Muzica „Phoenix” a devenit modernă, valorificând - asemenea tuturor marilor creatori ai artei contemporane - moştenirea arhaică, populară, ritmurile subterane, vitale supravieţuirii unui popor. Situată geografic la interferenţa est-vest, nord-sud, preluând influenţele balcanice, ori orientale într-o sinteză de rigoare, clasic-occidentală, muzica „Phoenix” defineşte un spirit şi un spaţiu. Întâlnirea norocoasă cu mari textieri, mari poeţi, a prilejuit conjuncţia cu capodopera. După „Cei ce ne-au dat nume” şi
„Muguri de fluier” - remarcabile realizări ce fructifică creaţia populară într-un context rock european - „Cantafabule” aduce muzica rock la nivelul cel mai de sus al actului cultural. Concepţie, muzică, text spectacol, totul este la nivelul de vârf al creaţiei. Mai mult nu se putea face. Şi nu s-a făcut. Au trecut peste 20 de ani de la lansarea acestui dublu LP şi nimeni nu a realizat ceva comparabil, nicidecum superior. A fost momentul de vârf al „Phoenix”-ului. Din păcate insuficient valorificat. „Phoenix” a fost confruntat în permanenţă cu un paradox. A fost, este, şi probabil va rămâne singura trupă care a creat muzică rock cu dimensiune culturală şi spirituală. În permanenţă, muzica lor a fost esenţialmente românească. Aici a intervenit paradoxul. Nici până în 1977, nici după 1990, politica culturală românească nu a sesizat şi nu a utilizat uriaşul potenţial emoţional al muzicii „Phoenix”. Nimeni nu a dorit şi se pare că nu doreşte să beneficieze de efectul „propagandistic” românesc, latent în muzica lor. Pentru că „Phoenix” vorbeşte despre România mai frumos şi mai mult decât 30 de ambasadori. „Phoenix” poate face parte dintr-un program cultural pentru exterior, pe care nimeni nu vrea să-l facă. Se organizează turnee în centrele de emigraţie română cu tot felul de lăutari, cu tot felul de artişti, unii mai buni, alţii mai puţin. „Phoenix” ar putea face mai mult decât toţi aceştia la un loc, pentru că se adresează pe de o parte tinerilor, în limbajul lor, pe de altă parte nostalgiei generaţiei de 40-50 de ani, oameni maturi.
„Phoenix” nu a aşteptat să fie rugat să facă politică culturală. A făcut-o. În 14 ani de emigraţie, formaţia a avut în componenţă artişti de diferite naţionalităţi şi cetăţenii: români, germani, sârbi, englezi sau alţii. Toţi au cântat româneşte. Au făcut-o cu atâta plăcere, încât m-am simţit bine, ca român, văzându-i. Trebuie să recunoaştem că nu ni se întâmplă prea des să avem motive de mândrie în faţa străinătăţii. Acesta este unul dintre ele. „Phoenix” a fost dintotdeauna o formaţie internaţională. A început prin a fi multinaţională. Încă din anii ′60, membri formaţiei erau amestecaţi, ca şi Banatul. Români, sârbi, maghiari, germani, evrei, au cântat împreună româneşte fără a avea senzaţia că sunt vreun moment victima unei discriminări sau că sunt purificaţi etnic. Mai mult, au făcut-o cu plăcere şi bine.
Azi, „Phoenix” este o formaţie care face muzică românească şi cântă muzică românească. Valorifică teme folclorice de largă circulaţie, ceea ce pare să-i supere pe unii. Pare preferabil ca o trupă compusă din muzicieni români să cânte muzică de tentă, inspiraţie şi expresie străine. Poate că nu toată lumea apreciază că e bine să facă muzică programatic românească. „Phoenix”, cu cât este mai internaţional, cu cât cântă şi simte româneşte, cu atât e mai bine.
„Phoenix” e construit în permanenţă, conştient. S-a instalat în mintea, în inima şi în spiritul unei generaţii, căreia i-a dat numele. Dar fanii „Phoenix” acoperă azi mai multe generaţii. De la managerii ori rebelii înălbiţi în rele, la 50 de ani, până la rockerii de 18-19 ani care i-au văzut abia în 1990 pentru prima dată, la întoarcerea în ţară, după ce îi ascultaseră pe discuri şi casete tocite de uz. Sunt patruzeci de ani de muzică „Phoenix”. În toată această vreme s-au perindat mulţi muzicieni pe sub firma care poartă acest nume. Fiecare a făcut câte ceva pentru muzica „Phoenix”. Dar „Phoenix” nu sunt doar cei treizeci de muzicieni care au urcat, pe rând, pe scenă. „Phoenix” sunt oamenii din spate, cărătorii de scule, băieţii buni la toate, gaşca „de bază”. „Phoenix” am fost şi suntem, cât de puţin, şi noi, spectatorii. „Phoenix” e ceea ce mereu renaşte din noi. Dar dincolo de toate, Phoenix înseamnă singurul care, vreme de peste treizeci de ani a tras la jugul acestui car cu iluzii. Compozitor, textier, aranjator, manager, lider necontestat, Nicolae Covaci este şi va fi spiritus rector al formaţiei „Phoenix”. Lui îi datorăm faptul că „Phoenix” s-a născut şi, mai ales, că există. Mulţi au venit şi au plecat. Nicolae Covaci a rămas să poarte iluzia Păsării Phoenix. Pentru că mai mult decât orice, „Phoenix” este o iluzie, un spirit.
Postări
