Teama de singuratate

Inteleg teama de singuratate care ne pune piedica atunci cand incercam sa fugim dintr-o iluzie in care nu ne mai regasim. Iluzia unei relatii pe care o doresti pe viata, pana la final. Si inteleg pana si stradania disperata, uneori atat de efemera, de-a rechema acasa pasiunea plecata departe, prin cautari intr-un virtual care nu-ti ofera nimic, ci poate distruge.
Inteleg prea bine teama de-a te desprinde dintr-o relatie, chiar daca dragostea a murit demult. A amandurora sau a unuia. In ezitarea fiecaruia de-a se declara invins se ascunde constiinta teribila a faptului ca nu iubim decat de cateva ori in viata. Ca poate vor trece ani, decenii, milenii, pana sa ne fie data sansa luminata de-a visa din nou la nemurirea in doi. Si din pacate sa iubesti e atat de rar, incat ar trebui ca atunci cand gasim iubirea sa luptam pana la moarte pentru ea. Eu am facut-o. Si nu m-am ales decat cu bantuitul strazilor reci si pustii... Inteleg perfect inertia alunecoasa, incremenirea intr-o senzatie de siguranta, scufundarea in puful unui confort dobandit cu greu. Asezam, de-a valma, in vietile noaste comune, tabieturi, obiceiuri stiute, taine impartasite, obiecte de pret, amintiri dantelate sau aspre care ne leaga unul de celalalt. Uneori pe viata. Rareori.
Prea putini sunt cei care au curajul sa declare neperformante creditele acordate relatiei, sa anunte falimentul si sa se retraga. Eu nu stiu daca am curajul. Poate. Poate ca asta e finalul unei vieti si inceputul alteia. Ma gandesc doar ca, Dumnezeu imi ia acum si ma face sa sufar, avand in viitor ceva pregatit pentru mine. Daca nu, e doar o ironie a singuratatii viitoare. Unii se perpelesc si sufera, ard si zac, indura neiubirea cu umilinta, cu lasitate, cu ura. In numele unei false etalari a iubirii ii inchide in coliviile juramintelor dintai pe cand altii aleg agonia, resemnarea, tacerea. Tacerea, nepasarea, linistea de pe urma care pe mine m-au adus aproape de Moarte, de viata in intuneric. Si sunt destui aceia care incearca sa carpeasca uzatele emotii, sa puna petice dorintelor tocite pana la urzeala, sa aseze un strat de vopsea proaspata peste atractia ruginita demult.

Stiu cat de greu poate sa fie. Ne smulgem din fostele iubiri ca si cum ne-am lasa torturati. Ne descompunem, lasand in vechile noastre relatii bucati intregi din noi insine, halci de viata, smocuri de sperante. O data cu visul de dragoste vesnica abandonam investitii enorme de ani, rabdare, lacrimi, griji, duiosie, furie, amagire.
Si atunci… la ce bun sa plecam? Stim deja ca toate trenurile ajung in final pe peronul iubirilor consumate… Si totusi… la ce bun ramanem?

O singura clipa de dragoste amara valoreaza mai mult decat o neindragostita tihna de o mie de ani.