luni, 3 august 2009

.....

În viaţa mea am părăsit mai degrabă decât am fost părăsită. Aşa a fost să fie. Am suferit de fiecare dată ca un câine, mă încercau o multitudine de sentimente, mi se rupea sufletul în două când îl vedeam pe cel de lângă mine cum suferea. De asta niciodată n-am încheiat o relaţie brusc, nu s-a putut. Cum pot fi atât de nemernică?! Cum pot să îmi văd de ale mele atât de firesc când ştiu precis că un suflet plânge în tăcere?! De asta am amânat momentul până când am simţit că El era pregătit să îşi vadă mai departe de ale lui, fără mine lângă. Mie nu mi-a fost mai uşor, n-am făcut-o din raţiuni egoiste, n-am făcut-o pentru mine. Întotdeauna am suferit mai puţin când am tăiat răul din rădăcină, dar nici măcar asta nu s-a întâmplat. Ştiu exact cum sunt eu într-o relaţie şi ştiu cât sufăr cu adevărat şi cât e teatru. De droguri a auzit cineva cum crează dependenţă? Cam aşa ceva… Gratis şi tămăduitor la început, isteric pe parcurs cu minţile făcute praf, apoi… prăbuşirea. Suferinţă multă şi incapacitatea de a o lua de la capăt. Dar pentru toate există timpul, el vindecă răni. Pentru toate există prieteni, ei îţi vor spune că va fi bine. Pentru toate există vindecare, pentru droguri şi pentru nemernici care îţi călcă viaţa în picioare. Trebuie doar voinţă multă şi puterea de a merge mai departe. Cam despre asta este vorba în orice relaţie, a merge mai departe, indiferent de costuri, indiferent de cât de tare suferă sufletul tău.

Am părăsit fără a mă uita în urmă. Niciodată n-am ţinut cont de câte amintiri am strâns împreună, niciodată nu m-am uitat înapoi la tot ce a fost frumos, pentru că nu am înţeles rostul. De ce să mai tresalt pentru ce a fost dacă acum nu este bine?! Pentru ce să mă amăgesc, pentru ce să ne amăgim?! Durează prea puţin să descoperi limitele cuiva, sunt prea puţini imprevizibili care pot încă să te mai surprindă… Eşti limitat, oare câtor bărbaţi le-am adus reproşul ăsta?! Oare câţi bărbaţi au îndurat apelativele şi invectivele doar în numele unei false iubiri?! Oare cât de mizerabil poţi trata pe cineva ca respectivul să se sature?! Cu cât anume poţi forţa mai mult limitele iubirii? De ce acceptă oamenii mizerii de la persoana iubită doar pentru că o dată le-a fost bine împreună? Aşa îşi merită fiecare soarta… Poate pentru că mizeriile astea sunt tot o dovadă de iubire?! Aşa ne place să ne amăgim… De ce construim împreună castele de nisip ca într-o zi să ne trezim că am devenit nesuferiţi unii cu alţii… De ce nu ne luăm jucăriile şi plecăm?! Pentru că ne temem… oare de asta?!

Întotdeauna m-am temut de trei lucruri, de moarte… şi pe asta nu am cum s-o ocolesc, pot doar să mă pregătesc în faţa ei. M-am temut că într-o zi voi uita de unde am plecat, voi uita de mine, de ceea ce sunt, voi uita să mă iubesc frumos, voi uita să-i preţuiesc pe cei din jurul meu. De asta mă tem de bani, n-am auzit vreodată ca lucrurile cu adevărat minunate să fie aduse de bani. Dar m-am temut de mine, de ceea ce sunt, de imprevizibilitatea şi nebunia mea. M-am temut că într-o zi am să plec fără să mă mai uit înapoi. Probabil toţi avem instinctul de a ne urca în primul tren fără a ne păsa unde ne duce. Probabil unii o şi facem, dar cred că majoritatea se întoarce înapoi. Oare câţi o iau de la capăt doar pentru că sunt nebuni în accepţiunea unora?! Oare câţi renunţă la confortul personal pentru că li se pare că locul lor nu mai este acolo?! Oare câţi se luptă cu ei zi de zi încercând să fie guvernaţi de raţiune?! Oare câte decizii sunt luate instinctual? Oare când raţiunea a surclasat instinctul? Oare când instinctul a dat greş? Oare cât timp durează să construieşti altă poveste de iubire doar pentru a fi temporar fericit?

Ori de câte ori avem de-a face cu o părăsire există cineva care să-ţi spună că ‘totul va fi bine’. Că nu reuşeşti să vezi binele, cel puţin în situaţii din astea… asta-i altă mâncare de peşte. Şi eu când părăseam spuneam acelaşi lucru ‘ai să vezi cât de bine o să-ţi fie fără mine’. Unora le-a fost, altora nu, de unde să ştiu eu?! De ce mi-ar păsa mie… Se numeşte că sunt egoistă?! Eh… cât am putut le-am făcut viaţa frumoasă, apoi m-am plictisit. Ce trebuia să fac?! Să privesc nepăsătoare cum totul se duce naibii în numele unei foste mari iubiri?! Le-am dat drumul, i-am lăsat să fie fericiţi, le-am dorit cu toată puterea fiinţei mele să-şi găsească liniştea. De ce am fost egoistă?! Am fost o doamnă, întotdeauna am fost o superdoamnă…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu