joi, 20 august 2009

Zmili - A fost o vreme



O piesa scrisa de Zmili...dupa o poveste adevarata...ciudat e ca ma regasesc in ea...Oare de ce..?!

luni, 3 august 2009

.....

În viaţa mea am părăsit mai degrabă decât am fost părăsită. Aşa a fost să fie. Am suferit de fiecare dată ca un câine, mă încercau o multitudine de sentimente, mi se rupea sufletul în două când îl vedeam pe cel de lângă mine cum suferea. De asta niciodată n-am încheiat o relaţie brusc, nu s-a putut. Cum pot fi atât de nemernică?! Cum pot să îmi văd de ale mele atât de firesc când ştiu precis că un suflet plânge în tăcere?! De asta am amânat momentul până când am simţit că El era pregătit să îşi vadă mai departe de ale lui, fără mine lângă. Mie nu mi-a fost mai uşor, n-am făcut-o din raţiuni egoiste, n-am făcut-o pentru mine. Întotdeauna am suferit mai puţin când am tăiat răul din rădăcină, dar nici măcar asta nu s-a întâmplat. Ştiu exact cum sunt eu într-o relaţie şi ştiu cât sufăr cu adevărat şi cât e teatru. De droguri a auzit cineva cum crează dependenţă? Cam aşa ceva… Gratis şi tămăduitor la început, isteric pe parcurs cu minţile făcute praf, apoi… prăbuşirea. Suferinţă multă şi incapacitatea de a o lua de la capăt. Dar pentru toate există timpul, el vindecă răni. Pentru toate există prieteni, ei îţi vor spune că va fi bine. Pentru toate există vindecare, pentru droguri şi pentru nemernici care îţi călcă viaţa în picioare. Trebuie doar voinţă multă şi puterea de a merge mai departe. Cam despre asta este vorba în orice relaţie, a merge mai departe, indiferent de costuri, indiferent de cât de tare suferă sufletul tău.

Am părăsit fără a mă uita în urmă. Niciodată n-am ţinut cont de câte amintiri am strâns împreună, niciodată nu m-am uitat înapoi la tot ce a fost frumos, pentru că nu am înţeles rostul. De ce să mai tresalt pentru ce a fost dacă acum nu este bine?! Pentru ce să mă amăgesc, pentru ce să ne amăgim?! Durează prea puţin să descoperi limitele cuiva, sunt prea puţini imprevizibili care pot încă să te mai surprindă… Eşti limitat, oare câtor bărbaţi le-am adus reproşul ăsta?! Oare câţi bărbaţi au îndurat apelativele şi invectivele doar în numele unei false iubiri?! Oare cât de mizerabil poţi trata pe cineva ca respectivul să se sature?! Cu cât anume poţi forţa mai mult limitele iubirii? De ce acceptă oamenii mizerii de la persoana iubită doar pentru că o dată le-a fost bine împreună? Aşa îşi merită fiecare soarta… Poate pentru că mizeriile astea sunt tot o dovadă de iubire?! Aşa ne place să ne amăgim… De ce construim împreună castele de nisip ca într-o zi să ne trezim că am devenit nesuferiţi unii cu alţii… De ce nu ne luăm jucăriile şi plecăm?! Pentru că ne temem… oare de asta?!

Întotdeauna m-am temut de trei lucruri, de moarte… şi pe asta nu am cum s-o ocolesc, pot doar să mă pregătesc în faţa ei. M-am temut că într-o zi voi uita de unde am plecat, voi uita de mine, de ceea ce sunt, voi uita să mă iubesc frumos, voi uita să-i preţuiesc pe cei din jurul meu. De asta mă tem de bani, n-am auzit vreodată ca lucrurile cu adevărat minunate să fie aduse de bani. Dar m-am temut de mine, de ceea ce sunt, de imprevizibilitatea şi nebunia mea. M-am temut că într-o zi am să plec fără să mă mai uit înapoi. Probabil toţi avem instinctul de a ne urca în primul tren fără a ne păsa unde ne duce. Probabil unii o şi facem, dar cred că majoritatea se întoarce înapoi. Oare câţi o iau de la capăt doar pentru că sunt nebuni în accepţiunea unora?! Oare câţi renunţă la confortul personal pentru că li se pare că locul lor nu mai este acolo?! Oare câţi se luptă cu ei zi de zi încercând să fie guvernaţi de raţiune?! Oare câte decizii sunt luate instinctual? Oare când raţiunea a surclasat instinctul? Oare când instinctul a dat greş? Oare cât timp durează să construieşti altă poveste de iubire doar pentru a fi temporar fericit?

Ori de câte ori avem de-a face cu o părăsire există cineva care să-ţi spună că ‘totul va fi bine’. Că nu reuşeşti să vezi binele, cel puţin în situaţii din astea… asta-i altă mâncare de peşte. Şi eu când părăseam spuneam acelaşi lucru ‘ai să vezi cât de bine o să-ţi fie fără mine’. Unora le-a fost, altora nu, de unde să ştiu eu?! De ce mi-ar păsa mie… Se numeşte că sunt egoistă?! Eh… cât am putut le-am făcut viaţa frumoasă, apoi m-am plictisit. Ce trebuia să fac?! Să privesc nepăsătoare cum totul se duce naibii în numele unei foste mari iubiri?! Le-am dat drumul, i-am lăsat să fie fericiţi, le-am dorit cu toată puterea fiinţei mele să-şi găsească liniştea. De ce am fost egoistă?! Am fost o doamnă, întotdeauna am fost o superdoamnă…

marți, 14 iulie 2009

Trandafirul



Exista in lume nenumarate legende despre aparitia trandafirului, despre capatarea diferitelor culori, despre felul in care si-a castigat spinii, etc.
O legenda greceasca spune ca trandafirul ar fi fost destinat sa fie, inca de la nastere, cea mai frumoasa floare. Zeita florilor, Chloris, a creat trandafirul din trupul unei nimfe moarte, foarte draga ei, si a vrut ca noua floare sa nu aiba pereche pe lume. De aceea, i-a convocat pe ceilalti zei ca fiecare sa-i daruiasca cate ceva din atributele lor: Dyonissos i-a daruit parfumul ametitor, cele 3 Gratii i-au dat stralucirea, veselia si farmecul, Zephyr, vantul de primavara, a dat la o parte norii pentru ca Apollo sa lumineze si sa-l infloreasca. La urma, Ares, zeul razboiului, i-a dat in dar spinii, pentru ca floarea sa isi poata apara frumusetea.Trandafirul, ca floare a dragostei, trebuia sa fie asociata si Afroditei.
Unele povesti spun ca trandafirul a aparut odata cu zeita frumusetii, din spuma marii, inconjurand-o ca o ghirlanda.
Alte legende spun ca trandafirul s-ar fi nascut dintr-un suras al lui Cupidon, iar spinii ar fi, de fapt, sageti metamorfozate ale zeului-copil.
Un mit hindus arata ca doi dintre marii zei s-ar fi certat odata pentru ca nu se puteau pune de acord cu privire la cea mai frumoasa floare din lume. Visnu prefera trandafirul, iar Brahma, care nu vazuse niciodata o asemenea floare, prefera lotusul. Cand Visnu i-a aratat pentru prima data un trandafir, rivalul sau a trebuit sa fie de acord ca nici floarea de lotus nu il putea intrece.
Despre spinii trandafirului, Zarathustra spune ca acestia sunt inventia diavoleasca a spiritului raului, Ahriman.
O legenda romaneasca spune cam acelasi lucru: Dumnezeu a creat trandafirul, iar diavolul i-a facut spinii.
Legat de diferitele culori ale trandaforului exista multe legende. Se spune ca la inceput, trandafirul era numai alb si ca s-ar fi transformat in rosu cand Jupiter a surprins-o pe Venus scaldandu-se intr-un lac inconjurat de trandafiri. O alta legenta araba povesteste aparitia trandafirului galben: profetul Mahomed, aflat departe de casa, presimte ca sotia sa, Aisha, nu ii este credincioasa si cere in vis sfatul Arhanghelului Gavriil; acesta ii spune sa se intoarca acasa, sa i spuna sotiei sa arunce din mana obiectul pe care il are si daca acesta isi va schimba culoarea, atunci va avea dovada necredintei. Aisha si-a intampinat sotul cu un buchet de trandafiri albi in mana, care au devenit galbeni atunci cand au atins apa lacului in care au fost aruncati.
Persanii au o poveste locala despre trandafirul rosu: o privighetoare indragostita de un tradafir alb, l-a imbratisat atat de strans, incat spinii i-au strapuns inima si sangele a colorat in rosu floarea - aceasta poveste persana l-a inspirat pe Oscar Wilde atunci cand a scris povestea "Privighetoarea si trandafirul".

luni, 13 iulie 2009

Iluzie


Insamantand iubirea-n suflet
Ai facut sa creasca-n mine-o floare
Tot tu i-ai pus si spini
Dar si petale...
I-ai dat parfum dar o culoare
O ud de-atunci in fiecare zi
Cu lacrimi de triste de iubire
Si-o luminez cu vise si sperante
Dar azi...s-a ofilit si moare
Eu lacrimi nu mai am,
Nici soare...
Ci doar cenusa,
Uite...cad petale...

joi, 9 iulie 2009

Teama de singuratate

Inteleg teama de singuratate care ne pune piedica atunci cand incercam sa fugim dintr-o iluzie in care nu ne mai regasim. Iluzia unei relatii pe care o doresti pe viata, pana la final. Si inteleg pana si stradania disperata, uneori atat de efemera, de-a rechema acasa pasiunea plecata departe, prin cautari intr-un virtual care nu-ti ofera nimic, ci poate distruge.
Inteleg prea bine teama de-a te desprinde dintr-o relatie, chiar daca dragostea a murit demult. A amandurora sau a unuia. In ezitarea fiecaruia de-a se declara invins se ascunde constiinta teribila a faptului ca nu iubim decat de cateva ori in viata. Ca poate vor trece ani, decenii, milenii, pana sa ne fie data sansa luminata de-a visa din nou la nemurirea in doi. Si din pacate sa iubesti e atat de rar, incat ar trebui ca atunci cand gasim iubirea sa luptam pana la moarte pentru ea. Eu am facut-o. Si nu m-am ales decat cu bantuitul strazilor reci si pustii... Inteleg perfect inertia alunecoasa, incremenirea intr-o senzatie de siguranta, scufundarea in puful unui confort dobandit cu greu. Asezam, de-a valma, in vietile noaste comune, tabieturi, obiceiuri stiute, taine impartasite, obiecte de pret, amintiri dantelate sau aspre care ne leaga unul de celalalt. Uneori pe viata. Rareori.
Prea putini sunt cei care au curajul sa declare neperformante creditele acordate relatiei, sa anunte falimentul si sa se retraga. Eu nu stiu daca am curajul. Poate. Poate ca asta e finalul unei vieti si inceputul alteia. Ma gandesc doar ca, Dumnezeu imi ia acum si ma face sa sufar, avand in viitor ceva pregatit pentru mine. Daca nu, e doar o ironie a singuratatii viitoare. Unii se perpelesc si sufera, ard si zac, indura neiubirea cu umilinta, cu lasitate, cu ura. In numele unei false etalari a iubirii ii inchide in coliviile juramintelor dintai pe cand altii aleg agonia, resemnarea, tacerea. Tacerea, nepasarea, linistea de pe urma care pe mine m-au adus aproape de Moarte, de viata in intuneric. Si sunt destui aceia care incearca sa carpeasca uzatele emotii, sa puna petice dorintelor tocite pana la urzeala, sa aseze un strat de vopsea proaspata peste atractia ruginita demult.

Stiu cat de greu poate sa fie. Ne smulgem din fostele iubiri ca si cum ne-am lasa torturati. Ne descompunem, lasand in vechile noastre relatii bucati intregi din noi insine, halci de viata, smocuri de sperante. O data cu visul de dragoste vesnica abandonam investitii enorme de ani, rabdare, lacrimi, griji, duiosie, furie, amagire.
Si atunci… la ce bun sa plecam? Stim deja ca toate trenurile ajung in final pe peronul iubirilor consumate… Si totusi… la ce bun ramanem?

O singura clipa de dragoste amara valoreaza mai mult decat o neindragostita tihna de o mie de ani.

duminică, 17 mai 2009

Fericirea...duhul lui Alladin

Unii aleg sa va spuna ce le trebuie ca sa fie fericiti, eu aleg sa va povestesc ce
inseamna pentru mine...

Cand sunt fericita am senzatia ca sunt intr-o armonie cu tot ce e in jurul meu, sunt
alerta, vioaie si imi e greu sa respir. Mi-e greu sa respir pentru ca uit s-o fac, ma
preocupa toate senzatiile pe care mi le da starea de bine in care ma aflu. Tot corpul
raspunde la orice element care-mi prelungeste aceasta stare si ma simt ametita,
vulnerabila, dar protejata.Ca si cum nimic rau nu poate sa i se intample. Stiu ca
iubesc neconditionat cand sunt fericita. Orice. Oricine. Iubesc cu tot sufletul,
iubesc trecutul, greselile, lumea, razboaiele, in toate vad ceva bun,cumva.

Cand pielea iti furnica de parca ai energie in plus si nu stii cui s-o dai...si de
fiecare data cand esti atins simt scantei care se preling in tot corpul de parca ar
fi argint viu...si iar mi-e greu sa respir sau sa gandesc. E o stare de nebunie
frumoasa, e o stare in care te pierzi cumva in tine si in lume, nimic nu mai
conteaza, pentru ca totul ti se pare asa frumos in armonia ta.Te confunzi cumva cu
energia din jurul tau si devii invizibil.Nu zambet, nu flori, nu cafea, nu cadouri,
nu bani...nimic nu se compara cu fericirea asta.

Nu te mai vezi si nu te mai auzi, te simti de parca ai visa si totul e intr-o ceata
calda si imbietoare, e ca si cum iti alinti sufletul...simti ca nu mai vrei sa faci
nimic, doar ca sa stai asa mereu, cu fericirea intiparita in tine...

Te duce inapoi la copilarie. Te face sincer. Te face frumos si plin de viata. Te face
amuzant. Pentru mine fericirea e senzuala, inspira gratie si finete in purtatorul
sau, insufla un erotism inconstient...si atat de atractiv. O persoana fericita e greu
de trecut cu vederea. Iti face cadou sarm, putere, ambitie, caracter...cred ca de
asta se discuta de la inceputul timpurilor despre subiectul asta. E duhul lui
Alladin, insa cu dorinte nelimitate...

miercuri, 6 mai 2009

The ones that get away… from me…



Fericirea seamana in foarte multe privinte cu perfectiunea : nu e de durata, si tocmai asta o face placuta, se gaseste numai in detalii, si nu in ultimul rand se gaseste in forme cat mai simple. Fericirea, ca si perfectiunea, nu exista decat in simplitate.

Mergand mereu inainte si cernandu-mi mereu gandurile, am ajuns la concluzia ca din punct de vedere al fericirii sunt 3 tipuri de oameni : cei care vor fericirea, cei care cauta fericirea si cei care au fericirea.
1. Cei care vor fericirea
Acesti oameni au o dorinta nestavilita de a avea fericire, o sete funebra de a o avea si imbratisa. Ei sunt cei care se indragostesc si sufera din cauza simplelor aparente, din cauza pojghitei de promoroaca de pe gheata. Starile lor pot alterna cu o frecventa extrem de ridicata, si cu o amplitudine tot la fel de ridicata. Simpla imagine a lor imi aduce un sentiment de viata in genere, ma umple de placerea cu care privesc un tablou plin de sange si moarte, dar din el radiaza viata si creatia. In acest om am ocazia sa urmaresc tragediile grecesti, care intotdeauna sunt puse in cadrul ideal, iar sinestezia lor nu esueaza niciodata in a ma duce in stari dionisiace sau meditative.
2. Cei care cauta fericirea
Un foc permanent, un amestec neomogen de calm si pasiune, iubire si ura, poezie si filosofie, caldura si raceala. Acestea sunt tipul de persoane intre care ma simt cel mai bine, dat fiind ca ma identific cu ele, ca fiind una dintre ele. Absurdul guverneaza si dirijeaza pasiunea spre rational, fecunditatea urii naste poezia calda, calmul filosofic inveleste persoana in raceala. Intre aceste persoane ma incarc cu energie, dat fiind ca vazandu-i damnati la suferinta vesnica si dezechilibru romantic, nu ii pot percepe atfel decat fiind “carne din carnea mea, sange din sangele meu”.

Cautarea acestei fericiri aduce tristete si rani deschise in general, rani ce nu se vindeca usor, iar daca se vindeca, lasa mereu cicatrici care se simt la cea mai fina pipaire. Dar in ce consta placerea de a mangaia un monstru, daca nu in furnicarea totala a corpului atunci cand ii simti cicatricile si ii vezi ochii plini de lacrimi , unele fierbinti, magmatice, altele reci, de gheata?
Pentru aceste persoane cea ma importanta este cunoasterea si explorarea fericirii, analizarea si admirarea ei, nu detinerea ei in sine. Acesti indivizi vad numai perfectiunea din imperfectiune, adesea apreciaza mai mult estetica uratului decat pe cea a frumosului, si sunt mereu tentati de o placere perversa de a sta in contra sensului lumii, daramand-o si incendiind-o de cate ori au ocazia, adesea violand-o de cel mai ravnit lucru al ei - calmul.
3. Cei care au fericirea
Aceste persoane sunt moderate, calme, adesea molcome, si nu ezita mai niciodata a ma scarbi. Calmul lor, credinta oarba in ideile inoculate, frica scarboasa si dezgustatoare, adesea avansata pana la grotesc, de a deschide ochii si a se goli de conceptii si norme, pentru a iesi in afara lor, si a le analiza si privi ca un simplu observator, frica de a chestiona orice stare sau sentiment si a da raspuns oricarei intrebari nascute din imanenta acestora, ma degusta pana la paroxism, nascand adesea in mine sentimente de repulsie violenta, ce nu ezita sa mearga pana la renegarea intregii cantitati pe care o reprezinta.
Primele 2 categorii sunt mai rar intalnite, si formeaza ceea ce in general numim “elita umana”. Statistic, ultima categorie conduce zdrobitor.
Oamenii care au fericirea… sau the ones that get away… from me…