Sunt o minge mica,mov...

VIsez ca…. sunt o minge mica , elastica si mov…. si ma lovesc de ceva tare… ricosez…ma lovesc iar de ceva tare… si iar ricosez…si iar….si iar… si iar…
Sunt fericita…. da!!! asta e, am spus-o, sunt fericita, nu stiu daca e o fericire absoluta, pura , sau doar una efemera ca si existenta noastra… chiar nu stiu… insa am o mica problema: am frisoane de “tristete” , ore de nepasare, minute de amorteala, secunde de suferinta… si aceste frisoane, desi sunt scurte, sunt foarte intense…
O alta problema ar fi ca sunt cauzate de motive “pur irationale”… cramepeie de ganduri fara logica, fara rost… si in aceste frisoane toata lumea mi se urateste, cerul se intuneca, fericirea fuge de mine… si la fel si zambetele, care lipsesc, iar daca sunt, ori nu le vad, ori mi se par sterse, false, niste simple kitsch-uri.
Nu spun ca orice lucru lipsit de logica nu are rost…pentru ca as minti mai mult ca oricand, m-as minti pe mine… pentru ca dragostea nu are logica, da- ii vad rostul secunda de secunda, mai ales atunci cand nu o simt…
Dragostea asta e ca un servetel… devine importanta atunci cand lipseste!!!
Si cum am mai mereu servetele la mine… nu prea imi dau seama cat de importante sunt… iar atunci cand imi dau seama, nu stiu ce sa fac sa gasesc unul… dar nu chiar unul, aleatoriu… ci acel servetel, care va sti sa-mi mangaie pielea, a carui mireasma va strapunge pielea si va ajunge pana la suflet, mangaindu-l si pe acesta…

Ganduri...

Ne lasam adesea imbatati de iluzia puterii. Si ne place, si refuzam sa acceptam ca e o iluzie. Credem ca ne putem opri, ca ne putem limita pasiunile in asa fel incat sa nu ne consume, ca ne putem limita iubirile in asa fel incat sa dormim noptile, ca ne putem opri gandurile pentru a fi fericiti.

Dar nu putem. Pentru ca dorim sa facem arta, sa ne irosim in van pentru a simti ca traim, sa ne dezintegram in fiinta pentru a ne-o confirma. Ne dorim a fi artisti, care traiesc mereu efemer si cu pletele fluturande in vant, privind distrati la cei ce inca nu au reusit sa inchida ochii si sa vada dincolo de lumea care le-a fost impusa.

Ne-am constientizat dualitatea si acum invatam sa o exploatam. Si suntem mereu ca niste copii ce isi primesc prima jucarie, intorcand-o pe toate partile si verificand orice detaliu. Ne place sa studiem, atat timp cat nu o facem pe noi. Ne place sa si traim, atat timp ca ne doare de fiecare data si avem certitudinea caderilor.

Alergam imbati de un amalgam de ura, iubire, sete, neliniste, tinerete, aroganta, de privirea ei atunci cand ii credem vorbele parca scurse de pe buze. Alergam si ne impiedicam, cadem si ne ranim, dar ramanem mereu cu zambetul pe buze. Avem mereu impresia ca am castigat inca ceva, numai pentru ca ea a fost aceea care ne-a ridicat de jos si ne-a scuturat de praf. Ne creem tot mai multe si mai complexe himere in care ne aruncam cu toata fiinta, sperand ca de data aceasta sa ne gasim sfarsitul, sa murim de preaplin.

Si adesea reusim. Atunci suntem plutitori, neintelegatori, visatori, pierduti, irationali, insetati de iubire si pasiune. Atunci tot ce ramane din noi e pasiunea, pe care o daruim cu atat nonsalanta incat dam senzatia ca am putea genera cata ar fi nevoie. Si poate chiar putem.

Suntem noi, cei visatori, cei cu cozi in par si cu pletele in vant, mergand saltat, impletiti unul in altul pe strada. Suntem noi, cei care au curajul sa darame o lume fara a fi cunoscut-o, cei care au renegat realitatea inainte de a o cunoaste. Suntem noi, cei la care strigi atunci cand esti prea enervat de atatea perechi sarutandu-se in mijlocul strazii. Suntem noi, cei care privesc cu aroganta la realitatea ta intemeiata pe experiente mediocre si cuteaza sa o clatine din temelii cu idei despre hedonism si experiente, despre sinucidere si viata.

P.S.: Am inceput sa dorm tot mai putin, iar orele de stat in pat sunt o continua agonie a dorintei. Sunt orbita, inecata, de imaginea Lunei care imi zambeste mereu plina de iubire in timp ce ma saruta cu buzele lui fierbinti. Am ajuns la a nu mai distinge bine realul de imaginar, visul de lume, pe mine de tine. Am ajuns sa stau ore in sir delirand in cel mai placut mod cu putinta… as i lay dying.

Filosoful din mine…NOT

Nu m-am putut apropia de filosofie, nu din prejudecata, nu am avut probleme existentiale ce-si cereau solutia filosofic, destinul meu a vrut altceva, nu m-am plimbat printre doctoranzi, nu am facut studiu polemic de texte, nu am frecventat filosofi, nu m-a invitat nici unul la plimbare… Cu toate acestea nu am impresia ca trec prin viata cu idei neclare si sentimente deformate. Raportul meu cu lumea nu e livresc, nu e nici pur contemplativ, nu ma simt niciodata paralizata ci mirata ca toate se intampla. Simt SENS in viata mea chiar daca n-am luciditate ontologica. Nu-i pot admira pe filosofi cand nu reusesc sa se desprinda. Eu fac diferenta intre cultura si omul cultivat. Cultura mea imi apartine, e experimentul ce mi l-am propus mie insumi, nu am de ce sa ma revolt sau sa fac polemica cu cineva. Cultura inalta imi da ameteli, ca si cand as privi de pe cladiri cu multe etaje. Gasesc cate un ascensor cateodata, dar nu-mi place sa privesc in hau. M-as ingrozi, crispa, infricosa, daca gandirea mea ar fi doar demonstrativa, intermediara, cu soarta unei regresii infinite (doar dia-noia). Din fericire … ce destin! De la inceput, tot ce am acumulat cu adevarat, tot ce m-a schimbat, m-a format mi-a venit printr-o cunoastere ce nu o pot descrie, nu vreau sa o numesc intuitiva, am si nu am dreptul sa v-o povestesc. Ma vor crede pretentioasa unii … e nedemonstrabil! Ma deranjeaza cei ce se cred alesi printr-un fel de selectie naturala, careia ii cunosc doar ei regulile… in general personaje filosofice. Poate ca m-am enervat degeaba , filosofii, ca oameni sunt si ei inca in formare… ne-elegant, sa zici ceva de genul “oamenii de rand … mai nimeresc cate un aforism” sau “as vrea sa elimin filologii care-si admira platitudinile, sa le arat ca un act de creatie este unul destinal”.

Te ubesc!:P

Ratacind prin ganduri

Mintea mea de cele mai multe ori zburda aiurea. Ea refuza sa se concentreze strict asupra realitatii. Uneori am senzatia ca visez prea mult. Dorinta mea de fericire este cateodata atat de mare incat ma impinge sa creez scenarii despre viata ce mi-o doresc. O viata in care sa ma simt implinita, sa-mi cunosc rostul si sa trec de la visele mele indraznete despre fericire la realitatea vietii mele fericite. Fericirea e atat de relativa incat, de multe ori, parca nu mai stii s-o recunosti sau cu timpul incepe sa te lase “rece” pentru ca ai asteptat-o mult si te-ai obisnuit doar sa visezi. Uneori trec atat de repede de la o stare la alta incat ma uimesc. Acum plang, acum rad! Mintea mea o ia razna si lacrimile-mi curg instantaneu. Asta se intampla datorita fricii. Frica de a fi fericita! Apoi trec in cealata stare, care apare ca o raza de lumina ce imi trimite cu ea un gand pozitiv. Nu imi mai e frica si sunt increzatoare in propria mea fericire! Si tot asa ratacesc, ratacesc ….. Cat de mare este ratacirea mintii si cat de greu de inteles!

De ce doare iubirea?

Ce e dragostea? Nevoia de a iesi din tine insati. Ma intreb daca nu e mai bine sa traiesti inchis in tine decat sa dai frau liber sentimentelor. Ce te asteapta la celalat capat? Durerea, care nu este inteleasa nici macar de cel care o genereaza…Si atunci la ce bun sa iubesti cand stii ca pana la urma sufletul iti va fi pustiit? De ce nu stim sa alegem persoana careia sa-i daruim toata dragostea pe care o avem in noi? Ne epuizam sentimentele pentru persoane care nu merita iubirea noastra si atunci cand intalnim o persoana care merita sa fie iubita, constatam ca nu mai avem resurse, ca suntem goliti sufleteste.
Un om care nu iubeste nu ajunge sa sufere…si totusi…iubirea ar trebui sa insemne bucurie, fericire, implinire langa omul de langa tine. Ar trebui uitandu-te in ochii persoanei iubite sa vezi tot Universul in care sa te regasesti, dar iubirea este complicata…. Uneori iubim, dar nu stim cum sa iubim…e complicat…dar un singur lucru stiu sigur…iubirea doare… De ce ne face sa sufarim omul pe care il iubim? Oare de ce el nu intelege ca tot Universul nostru se regaseste in el…ca toate visele noastre cladite cu grija le-am ascuns in el…sau le-am regasit in el? El nu vede…el nu vede iubirea

E timpul sa accept faptul ca nebunia si "ratiunea mea irationala" esti TU!

Sufletul meu s-a spart in cuvinte inca o data,ratacite in neantul fiintei mele.Senzatii despletite imi inunda gandurile intr-un mod brutal,haotic....Inchid ochii si vad abisul simturilor mele...

Brusc,toata fundatia personalitatii mele bazatape experientele anterioare sta sa se prabuseasca.Deodata nu mai exista notiunea de bine,rau,concret,abstract,viata,moarte.Inteleg acum ca experienta este cel mai dur profesor pentru ca intai iti da testul si apoi iti spune care era lectia!

Traiesc intr-o realitate ireala........

Pe orizontul constiintei mele se disting 3 puncte:

1.DUREREA :In momentul in care inaintam in viata simtim tot mai superficial nuanta sentimentului de fericire insa constientizam tot mai mult notiunea de suflet pt ca unele lucruri doar asa de tare incat ai stii cu mare precizie locul in care trebuie facuta incizia pt a-l scoate afara.Il simti cum mocneste si toata durerea se rasfrange in tot corpul.E viu,pulseaza...insa dureros de tare si amprenta insangerata a amintirilor ramane tatuata in inima pt totdeauna.

Am plans cu sufletul fara a mi se umezi ochii,am tacut pt ca uneori tacerea are un ecou mai puternic decat strigatul de durere.

2.FERICIREA...Aceeasi notiune abstracta.....Omul nu a fost creat pt a fi fericit ci pt a oscila intre nebunia descoperirii si plictiseala de armonie.Fericirea e doar momeala ce-l va tine in cursa pana la sfarsit!

3.TU...Tot ceea ce pot intelege din haosul universului meu,inteleg doar din cauza ca te iubesc!

INTELEG...ca numai anumite lucruri sunt imposibil de cunoscut ,insa e imposibil de aflat care sunt acelea...

INTELEG...ca desi soarele meu de multe ori de inneaca in lacrimi,exista ceva mai presus decat mine ce-mi poarta pasii catre tine,peste osemintele viselor mele,peste umbrele gandurilor istovite,lasand in spate ochi inchisi peste lacrimi strivite ce-si sting focurile reci in privirea ta.

In atingerea ta se topeste umbra agoniei ce zace la picioarele muribunde ale nebuniei mele.Prin tine am invatat sa nu ma mai tem de umbre,pt ca ele arata totusi ca in apropiere se afla lumina.Cutitele de teama infipte in inima mea nu mai dor asa de tare...Grabesc pasii catre tine,alerg si lacrimi mor in urma mea....

CRED...ca daca totusi exista un sens al vietii atunci TU esti sensul,si daca nu exista atunci TU ar trebui sa fii...Asadar identitatea mea e dizolvata in tine,si intreg universul meu e reflectat in tine!E ca si cum as lua intreaga mea fiinta intr-o mana si ti-as darui-o tie;e ca si cum as trai absorbita de tine pana la radacina persoanei mele ca si cum as fi fost smulsa din propriul meu fond vital si as trai transplantata in tine,cu radacinile mele vitale in tine.