vama veche - dragostea

Ignorand raza de soare ce nu-mi dadea pace, mi-am afundat capul din perna ce inca pastra aroma viselor si-am incercat sa adorm la loc … sa-mi continui visul din casuta de pa malul marii … Inchid ochii si o vad ai9evea … o casuta, pe malul din nisip alb si fin al unei mari cu apa albastra, orientata spre mare, cu ferestre imense acoperite cu o draperie de culoarea nisipului, un pat imens, cu baldachin impodobit cu perdelute din voal alb, o masuta cu un minunat aranjament floral si desigur, un balansoar mare in care stam dimineata si privim rasaritul … Acolo, departe de lume, putem fi doar noi … putem auzi doar valurile marii, strigatul pescarusilor si ne putem trai povestea de iubire … Acolo putem trai nopti de iubire, pline de romantism, avand doar luna şi stelele drept martori concilianti, imbratisati de mare, in compania brizei care ne mangaie trupurile si ne preia juramintele pentru a le purta departe … departe … Si doar acolo, putem trai zile in care dragostea este singura noastra ratiune de a fi … Acolo este o lume numai a noastra … fara reguli, fara restritii … doar noi doi si marea...

Alanis Morissette - Ironic

Micile placeri ale vietii

Imi doresc un colt din Rai, dar numai unul mic, nu visez la o pajiste intreaga, presarata cu margarete si nici la tot albastrul senin al cerului. Vreau un colt mic, poate un norisor de spuma pe care sa plutesc fara noima. Oare un colt de perfectiune va face un om fericit? Rail este perfect, nu-i asa, adica eu, cel putin, asa mi-l imaginez, o priectie a Pamantului pe care traim, farapoluare, incalzire globala, oameni rai care se invidiaza unii pe ceilalti, zgarie-nori din sticla siotel. Ma rog, lumea cum era ea inainte. Ici colo presarata cate-o viluta luxoasa, in care totul este facut din marmura alba si materiale vaporoase. Soarele straluceste mereu si adie un vand proaspat in toate incaperile. Noptile au parfumul verii si stele stralucesc ceva mai puternic decat o fac pe Pamant. Si nu exista smoq, nici cerul de noapte, nici calamitati naturale.Ingeriisi oamenii traiesc in armonie, se ajuta, isi vorbesc frumos, se imbraca numai in alb si beau doar apa sau lapte. Acolo nu exista alcool sau droguri, pentru ca nu au nevoie de ceva care sa le dea halucinatia perfectiunii, ei traiesc in ea, si totul se intampla asa cum trebuie sa se intampla.

In Iad, insa, lucrurile nu stau asa. La o masa, o gasca galagioasa de diavoli impielitati joaca poker pe bani, si se barfesc intre ei. Cateva femeii usoare, cu coda si coarne, danseaza la o bara si beau dintr-o sticla cu bautura tare. Moartea, drogata bine, incearca sa vrajeasca coasa. Inclina capul din cand in cand si i se vede craniul.

Hitler e emo, plange intr-un olt ca nu a reusit sa isi duca la bun sfarsit misiunea. Nero canta si danseaza, ceausescu tine o prelegere despre reforma agraara iar Lenuta se admira intr-un ciob spart. Saddam, e trist, citeste Coranul si se gandeste la viata, nu ii place nimic. Vine diavolul de serviciu i le da cate-un joint “Luati ma, sa vedeti si voi cum e in Rai!”

Zmili - A fost o vreme

O piesa scrisa de Zmili...dupa o poveste adevarata...ciudat e ca ma regasesc in ea...Oare de ce..?!

.....

În viaţa mea am părăsit mai degrabă decât am fost părăsită. Aşa a fost să fie. Am suferit de fiecare dată ca un câine, mă încercau o multitudine de sentimente, mi se rupea sufletul în două când îl vedeam pe cel de lângă mine cum suferea. De asta niciodată n-am încheiat o relaţie brusc, nu s-a putut. Cum pot fi atât de nemernică?! Cum pot să îmi văd de ale mele atât de firesc când ştiu precis că un suflet plânge în tăcere?! De asta am amânat momentul până când am simţit că El era pregătit să îşi vadă mai departe de ale lui, fără mine lângă. Mie nu mi-a fost mai uşor, n-am făcut-o din raţiuni egoiste, n-am făcut-o pentru mine. Întotdeauna am suferit mai puţin când am tăiat răul din rădăcină, dar nici măcar asta nu s-a întâmplat. Ştiu exact cum sunt eu într-o relaţie şi ştiu cât sufăr cu adevărat şi cât e teatru. De droguri a auzit cineva cum crează dependenţă? Cam aşa ceva… Gratis şi tămăduitor la început, isteric pe parcurs cu minţile făcute praf, apoi… prăbuşirea. Suferinţă multă şi incapacitatea de a o lua de la capăt. Dar pentru toate există timpul, el vindecă răni. Pentru toate există prieteni, ei îţi vor spune că va fi bine. Pentru toate există vindecare, pentru droguri şi pentru nemernici care îţi călcă viaţa în picioare. Trebuie doar voinţă multă şi puterea de a merge mai departe. Cam despre asta este vorba în orice relaţie, a merge mai departe, indiferent de costuri, indiferent de cât de tare suferă sufletul tău.

Am părăsit fără a mă uita în urmă. Niciodată n-am ţinut cont de câte amintiri am strâns împreună, niciodată nu m-am uitat înapoi la tot ce a fost frumos, pentru că nu am înţeles rostul. De ce să mai tresalt pentru ce a fost dacă acum nu este bine?! Pentru ce să mă amăgesc, pentru ce să ne amăgim?! Durează prea puţin să descoperi limitele cuiva, sunt prea puţini imprevizibili care pot încă să te mai surprindă… Eşti limitat, oare câtor bărbaţi le-am adus reproşul ăsta?! Oare câţi bărbaţi au îndurat apelativele şi invectivele doar în numele unei false iubiri?! Oare cât de mizerabil poţi trata pe cineva ca respectivul să se sature?! Cu cât anume poţi forţa mai mult limitele iubirii? De ce acceptă oamenii mizerii de la persoana iubită doar pentru că o dată le-a fost bine împreună? Aşa îşi merită fiecare soarta… Poate pentru că mizeriile astea sunt tot o dovadă de iubire?! Aşa ne place să ne amăgim… De ce construim împreună castele de nisip ca într-o zi să ne trezim că am devenit nesuferiţi unii cu alţii… De ce nu ne luăm jucăriile şi plecăm?! Pentru că ne temem… oare de asta?!

Întotdeauna m-am temut de trei lucruri, de moarte… şi pe asta nu am cum s-o ocolesc, pot doar să mă pregătesc în faţa ei. M-am temut că într-o zi voi uita de unde am plecat, voi uita de mine, de ceea ce sunt, voi uita să mă iubesc frumos, voi uita să-i preţuiesc pe cei din jurul meu. De asta mă tem de bani, n-am auzit vreodată ca lucrurile cu adevărat minunate să fie aduse de bani. Dar m-am temut de mine, de ceea ce sunt, de imprevizibilitatea şi nebunia mea. M-am temut că într-o zi am să plec fără să mă mai uit înapoi. Probabil toţi avem instinctul de a ne urca în primul tren fără a ne păsa unde ne duce. Probabil unii o şi facem, dar cred că majoritatea se întoarce înapoi. Oare câţi o iau de la capăt doar pentru că sunt nebuni în accepţiunea unora?! Oare câţi renunţă la confortul personal pentru că li se pare că locul lor nu mai este acolo?! Oare câţi se luptă cu ei zi de zi încercând să fie guvernaţi de raţiune?! Oare câte decizii sunt luate instinctual? Oare când raţiunea a surclasat instinctul? Oare când instinctul a dat greş? Oare cât timp durează să construieşti altă poveste de iubire doar pentru a fi temporar fericit?

Ori de câte ori avem de-a face cu o părăsire există cineva care să-ţi spună că ‘totul va fi bine’. Că nu reuşeşti să vezi binele, cel puţin în situaţii din astea… asta-i altă mâncare de peşte. Şi eu când părăseam spuneam acelaşi lucru ‘ai să vezi cât de bine o să-ţi fie fără mine’. Unora le-a fost, altora nu, de unde să ştiu eu?! De ce mi-ar păsa mie… Se numeşte că sunt egoistă?! Eh… cât am putut le-am făcut viaţa frumoasă, apoi m-am plictisit. Ce trebuia să fac?! Să privesc nepăsătoare cum totul se duce naibii în numele unei foste mari iubiri?! Le-am dat drumul, i-am lăsat să fie fericiţi, le-am dorit cu toată puterea fiinţei mele să-şi găsească liniştea. De ce am fost egoistă?! Am fost o doamnă, întotdeauna am fost o superdoamnă…

Trandafirul

Exista in lume nenumarate legende despre aparitia trandafirului, despre capatarea diferitelor culori, despre felul in care si-a castigat spinii, etc.
O legenda greceasca spune ca trandafirul ar fi fost destinat sa fie, inca de la nastere, cea mai frumoasa floare. Zeita florilor, Chloris, a creat trandafirul din trupul unei nimfe moarte, foarte draga ei, si a vrut ca noua floare sa nu aiba pereche pe lume. De aceea, i-a convocat pe ceilalti zei ca fiecare sa-i daruiasca cate ceva din atributele lor: Dyonissos i-a daruit parfumul ametitor, cele 3 Gratii i-au dat stralucirea, veselia si farmecul, Zephyr, vantul de primavara, a dat la o parte norii pentru ca Apollo sa lumineze si sa-l infloreasca. La urma, Ares, zeul razboiului, i-a dat in dar spinii, pentru ca floarea sa isi poata apara frumusetea.Trandafirul, ca floare a dragostei, trebuia sa fie asociata si Afroditei.
Unele povesti spun ca trandafirul a aparut odata cu zeita frumusetii, din spuma marii, inconjurand-o ca o ghirlanda.
Alte legende spun ca trandafirul s-ar fi nascut dintr-un suras al lui Cupidon, iar spinii ar fi, de fapt, sageti metamorfozate ale zeului-copil.
Un mit hindus arata ca doi dintre marii zei s-ar fi certat odata pentru ca nu se puteau pune de acord cu privire la cea mai frumoasa floare din lume. Visnu prefera trandafirul, iar Brahma, care nu vazuse niciodata o asemenea floare, prefera lotusul. Cand Visnu i-a aratat pentru prima data un trandafir, rivalul sau a trebuit sa fie de acord ca nici floarea de lotus nu il putea intrece.
Despre spinii trandafirului, Zarathustra spune ca acestia sunt inventia diavoleasca a spiritului raului, Ahriman.
O legenda romaneasca spune cam acelasi lucru: Dumnezeu a creat trandafirul, iar diavolul i-a facut spinii.
Legat de diferitele culori ale trandaforului exista multe legende. Se spune ca la inceput, trandafirul era numai alb si ca s-ar fi transformat in rosu cand Jupiter a surprins-o pe Venus scaldandu-se intr-un lac inconjurat de trandafiri. O alta legenta araba povesteste aparitia trandafirului galben: profetul Mahomed, aflat departe de casa, presimte ca sotia sa, Aisha, nu ii este credincioasa si cere in vis sfatul Arhanghelului Gavriil; acesta ii spune sa se intoarca acasa, sa i spuna sotiei sa arunce din mana obiectul pe care il are si daca acesta isi va schimba culoarea, atunci va avea dovada necredintei. Aisha si-a intampinat sotul cu un buchet de trandafiri albi in mana, care au devenit galbeni atunci cand au atins apa lacului in care au fost aruncati.
Persanii au o poveste locala despre trandafirul rosu: o privighetoare indragostita de un tradafir alb, l-a imbratisat atat de strans, incat spinii i-au strapuns inima si sangele a colorat in rosu floarea - aceasta poveste persana l-a inspirat pe Oscar Wilde atunci cand a scris povestea "Privighetoarea si trandafirul".

Iluzie

Insamantand iubirea-n suflet
Ai facut sa creasca-n mine-o floare
Tot tu i-ai pus si spini
Dar si petale...
I-ai dat parfum dar o culoare
O ud de-atunci in fiecare zi
Cu lacrimi de triste de iubire
Si-o luminez cu vise si sperante
Dar azi...s-a ofilit si moare
Eu lacrimi nu mai am,
Nici soare...
Ci doar cenusa,
Uite...cad petale...