Filosoful din mine…NOT

Nu m-am putut apropia de filosofie, nu din prejudecata, nu am avut probleme existentiale ce-si cereau solutia filosofic, destinul meu a vrut altceva, nu m-am plimbat printre doctoranzi, nu am facut studiu polemic de texte, nu am frecventat filosofi, nu m-a invitat nici unul la plimbare… Cu toate acestea nu am impresia ca trec prin viata cu idei neclare si sentimente deformate. Raportul meu cu lumea nu e livresc, nu e nici pur contemplativ, nu ma simt niciodata paralizata ci mirata ca toate se intampla. Simt SENS in viata mea chiar daca n-am luciditate ontologica. Nu-i pot admira pe filosofi cand nu reusesc sa se desprinda. Eu fac diferenta intre cultura si omul cultivat. Cultura mea imi apartine, e experimentul ce mi l-am propus mie insumi, nu am de ce sa ma revolt sau sa fac polemica cu cineva. Cultura inalta imi da ameteli, ca si cand as privi de pe cladiri cu multe etaje. Gasesc cate un ascensor cateodata, dar nu-mi place sa privesc in hau. M-as ingrozi, crispa, infricosa, daca gandirea mea ar fi doar demonstrativa, intermediara, cu soarta unei regresii infinite (doar dia-noia). Din fericire … ce destin! De la inceput, tot ce am acumulat cu adevarat, tot ce m-a schimbat, m-a format mi-a venit printr-o cunoastere ce nu o pot descrie, nu vreau sa o numesc intuitiva, am si nu am dreptul sa v-o povestesc. Ma vor crede pretentioasa unii … e nedemonstrabil! Ma deranjeaza cei ce se cred alesi printr-un fel de selectie naturala, careia ii cunosc doar ei regulile… in general personaje filosofice. Poate ca m-am enervat degeaba , filosofii, ca oameni sunt si ei inca in formare… ne-elegant, sa zici ceva de genul “oamenii de rand … mai nimeresc cate un aforism” sau “as vrea sa elimin filologii care-si admira platitudinile, sa le arat ca un act de creatie este unul destinal”.

Te ubesc!:P

Ratacind prin ganduri

Mintea mea de cele mai multe ori zburda aiurea. Ea refuza sa se concentreze strict asupra realitatii. Uneori am senzatia ca visez prea mult. Dorinta mea de fericire este cateodata atat de mare incat ma impinge sa creez scenarii despre viata ce mi-o doresc. O viata in care sa ma simt implinita, sa-mi cunosc rostul si sa trec de la visele mele indraznete despre fericire la realitatea vietii mele fericite. Fericirea e atat de relativa incat, de multe ori, parca nu mai stii s-o recunosti sau cu timpul incepe sa te lase “rece” pentru ca ai asteptat-o mult si te-ai obisnuit doar sa visezi. Uneori trec atat de repede de la o stare la alta incat ma uimesc. Acum plang, acum rad! Mintea mea o ia razna si lacrimile-mi curg instantaneu. Asta se intampla datorita fricii. Frica de a fi fericita! Apoi trec in cealata stare, care apare ca o raza de lumina ce imi trimite cu ea un gand pozitiv. Nu imi mai e frica si sunt increzatoare in propria mea fericire! Si tot asa ratacesc, ratacesc ….. Cat de mare este ratacirea mintii si cat de greu de inteles!

De ce doare iubirea?

Ce e dragostea? Nevoia de a iesi din tine insati. Ma intreb daca nu e mai bine sa traiesti inchis in tine decat sa dai frau liber sentimentelor. Ce te asteapta la celalat capat? Durerea, care nu este inteleasa nici macar de cel care o genereaza…Si atunci la ce bun sa iubesti cand stii ca pana la urma sufletul iti va fi pustiit? De ce nu stim sa alegem persoana careia sa-i daruim toata dragostea pe care o avem in noi? Ne epuizam sentimentele pentru persoane care nu merita iubirea noastra si atunci cand intalnim o persoana care merita sa fie iubita, constatam ca nu mai avem resurse, ca suntem goliti sufleteste.
Un om care nu iubeste nu ajunge sa sufere…si totusi…iubirea ar trebui sa insemne bucurie, fericire, implinire langa omul de langa tine. Ar trebui uitandu-te in ochii persoanei iubite sa vezi tot Universul in care sa te regasesti, dar iubirea este complicata…. Uneori iubim, dar nu stim cum sa iubim…e complicat…dar un singur lucru stiu sigur…iubirea doare… De ce ne face sa sufarim omul pe care il iubim? Oare de ce el nu intelege ca tot Universul nostru se regaseste in el…ca toate visele noastre cladite cu grija le-am ascuns in el…sau le-am regasit in el? El nu vede…el nu vede iubirea

E timpul sa accept faptul ca nebunia si "ratiunea mea irationala" esti TU!

Sufletul meu s-a spart in cuvinte inca o data,ratacite in neantul fiintei mele.Senzatii despletite imi inunda gandurile intr-un mod brutal,haotic....Inchid ochii si vad abisul simturilor mele...

Brusc,toata fundatia personalitatii mele bazatape experientele anterioare sta sa se prabuseasca.Deodata nu mai exista notiunea de bine,rau,concret,abstract,viata,moarte.Inteleg acum ca experienta este cel mai dur profesor pentru ca intai iti da testul si apoi iti spune care era lectia!

Traiesc intr-o realitate ireala........

Pe orizontul constiintei mele se disting 3 puncte:

1.DUREREA :In momentul in care inaintam in viata simtim tot mai superficial nuanta sentimentului de fericire insa constientizam tot mai mult notiunea de suflet pt ca unele lucruri doar asa de tare incat ai stii cu mare precizie locul in care trebuie facuta incizia pt a-l scoate afara.Il simti cum mocneste si toata durerea se rasfrange in tot corpul.E viu,pulseaza...insa dureros de tare si amprenta insangerata a amintirilor ramane tatuata in inima pt totdeauna.

Am plans cu sufletul fara a mi se umezi ochii,am tacut pt ca uneori tacerea are un ecou mai puternic decat strigatul de durere.

2.FERICIREA...Aceeasi notiune abstracta.....Omul nu a fost creat pt a fi fericit ci pt a oscila intre nebunia descoperirii si plictiseala de armonie.Fericirea e doar momeala ce-l va tine in cursa pana la sfarsit!

3.TU...Tot ceea ce pot intelege din haosul universului meu,inteleg doar din cauza ca te iubesc!

INTELEG...ca numai anumite lucruri sunt imposibil de cunoscut ,insa e imposibil de aflat care sunt acelea...

INTELEG...ca desi soarele meu de multe ori de inneaca in lacrimi,exista ceva mai presus decat mine ce-mi poarta pasii catre tine,peste osemintele viselor mele,peste umbrele gandurilor istovite,lasand in spate ochi inchisi peste lacrimi strivite ce-si sting focurile reci in privirea ta.

In atingerea ta se topeste umbra agoniei ce zace la picioarele muribunde ale nebuniei mele.Prin tine am invatat sa nu ma mai tem de umbre,pt ca ele arata totusi ca in apropiere se afla lumina.Cutitele de teama infipte in inima mea nu mai dor asa de tare...Grabesc pasii catre tine,alerg si lacrimi mor in urma mea....

CRED...ca daca totusi exista un sens al vietii atunci TU esti sensul,si daca nu exista atunci TU ar trebui sa fii...Asadar identitatea mea e dizolvata in tine,si intreg universul meu e reflectat in tine!E ca si cum as lua intreaga mea fiinta intr-o mana si ti-as darui-o tie;e ca si cum as trai absorbita de tine pana la radacina persoanei mele ca si cum as fi fost smulsa din propriul meu fond vital si as trai transplantata in tine,cu radacinile mele vitale in tine.

Educatia feminina in societatea romaneasca a secolului XIX

In societatea romaneasca a sec. al XIX-lea nici educatia formala, nici cea informala nu ofereau femeii aceleasi sanse de dezvoltare precum barbatilor. Discrepantele de educatie conduceau la sanse sociale inegale, femeia romanca fiind incapabila sa-si gaseasca un loc de munca prin care sa se intretina singura. Sistemul social subordona femeia barbatului si ii restrangea activitatea la sfera privata. Inauntrul casei, departe de viata publica, femeia avea de indeplinit rolul de sotie si mama, fiind totodata responsabila de treburile gospodaresti. Datoria ei era de a cultiva moravurile familiei, ce stateau, de fapt, la baza moravurilor sociale. Infiintarea statului roman modern aduce o noua viziune a femeii, perceputa ca mama a familiei si a natiunii, o dubla ipostaza paradoxala insa, intrucat femeile nu aveau inca personalitate juridica.
Primele preocupari legate de educatia femeilor s-au concentrat asupra destinului femeilor fara dota sau care ramaneau necasatorite. Ce sanse de supravietuire le oferea societatea acestora? Aproape nici una. Prin urmare, eforturile s-au indreptat spre introducerea unui sistem de educatie care sa le asigure femeilor dezvoltarea ca fiinte umane, care sa le pregateasca pentru rolul pe care aveau sa il joace in familie, dar si care sa le faca apte sa-si gaseasca un loc de munca. Drumul pana la un astfel de sistem de invatamant care sa le ofere sanse egale a fost unul progresiv, dar lent.
Pentru a-si indeplini misiunea, femeia a primit o educatie mai intai de toate domestica, insa si aceasta depindea de starea financiara a familiei din care provenea. In familiile mai putin instarite, bunicile sau guvernantele erau responsabile de educatia fetelor, care se concentra mai mult pe dobandirea unor abilitati practice. In cazul familiilor de boieri, se recurgea la guvernante, preceptori si profesori particulari, care pana in a doua jumatate a sec. XIX-lea au fost unicii responsabili de educatia copiilor de boieri. Ulterior, fetele erau trimise fie in pensionate particulare infiintate in Principate de emigranti spre sfarsitul perioadei fanariote, fie erau trimise la scolile din strainatate. Infiintarea statului national aduce o serie de reforme ale invatamantului ce vor oferi noi alternative.
In 1864 Legea Instructiunii Publice hotara infiintarea de scoli primare urbane si rurale pentru fete. Invatamantul primar era gratuit si obligatoriu de la sapte ani, iar in orasele cu licee pentru baieti sunt infiintate scoli pentru fete. Elevele inscrise isi plateau studiile sau obtineau burse de la stat. Legea nu a reusit sa combata analfabetismul inca des intalnit mai ales in spatial rural, dar are meritul de a fi acordat femeilor sansa de a obtine o pregatire care sa raspunda cerintelor statului modern.
Un alt pas important l-a constituit reforma lui Spiru Haret prin care se organizeaza scoli secundare pe doua niveluri: scoala de gradul unu cu o durata de cinci ani si scoala de gradul doi timp de sase ani. La Iasi, Scoala Normala Superioara pregatea cadre didactice pentru scolile secundare. La cele doua sectiuni, literara si stiintifica, se predau: romana, religie, latina, matematica, stiinte, limbi straine, istorie, geografie, muzica, lucru manual, caligrafie, croitorie, gimnastica.
Ca urmare a acestor masuri numarul femeilor cu pregatire in domeniul invatamantului creste considerabil, depasind la un moment dat numarul de locuri disponibile. In acesta situatie, Spiru Haret da o noua lege in 1899, Legea Invatamantului Profesional ce ofera femeilor sansa de a obtine si o alta pregatire in afara de cea academica. In 1881 fetelor le este permis sa se inscrie la Facultatea de Medicina, iar incepand cu anul 1895 au posibilitatea sa se inscrie la universitaile existente. Masurile publice au fost sustinute si din initiativa privata, concretizata prin aparitia scolilor patronate de societati feminine sau de personalitati ale familiei regale.
Efectul destul de timid al masurilor publice si private se observa daca se compara educatia fetelor la inceput si sfarsit de secol. Astfel, Aglaia Ghica, fiica domnitorului moldovean Grigore Ghica intra la opt ani la Pensionul Dnei Garet iar la zece ani e mutata la Pensionul Dnei Haddig. In 1844 e inscrisa la Institutul de Domnisoare von Demerzel din Elvetia, unde invata germana, italiana, engleza, literatura, pictura, muzica. Peste cinci ani revine in tara intrucat fetele nu aveau voie sa se inscrie la universitate. Cu totul alta este situatia Anei Conta- Kernbach, sora omului politic liberal Vasile Conta. Pana in 1883 aceasta face studiile medii la Institutul Humpel din Iasi. Dupa ce termina cursurile Scolii Normale Superioare si pe cele ale Facultatii de Litere si Filosofie, in 1893 pleaca in Franta. Aici isi finanteaza pe cont propriu inscrierea la Facultatea de Litere si Filosofie din Paris.
Eforturile publice si private urmaresc sa acorde femeii o mai mare libertate in alegerea propriului destin, insa mentalitatile se schimba greu. In ciuda aprobarii fetelor in universitati prezenta acestora este redusa. Un caz celebru in epoca il reprezinta Sarmisa Bilcescu, prima femeie din Europa care obtine doctoratul in drept la Paris in 1890, dupa absolvirea Facultatii de Drept de la Sorbona. In teza de doctorat abordeaza problema conditiei mamei in dreptul roman si francez. In 1891 este primita in baroul de Ilfov al caruie presedinte era Take Ionescu. Situatia este exceptionala, nemaifiind intalnita in celelalte tari europene precum Italia, Elvetia, Belgia sau Suedia.
Majoritatea femeilor insa se confrunta cu teama de a nu fi intelese gresit, de a nu fi condamnate ca isi neglijeaza rolurile de mama si sotie, ca isi pierd feminitatea. Din acest motiv, eforturile de convingere au fost indreptate nu doar asupra barbatilor, ci si asupra femeilor. A fost nevoie de initiativa unor femei puternice care au infiintat societati feminine, au publicat articole si carti, au tinut dezbateri publice pentru a convinge femeile romance sa lupte pentru drepturile lor. Dintre acestea, dreptul la educatie, a dat nastere la dispute in sec. al XIX-lea cu privire la importanta educatiei, inteleasa ca setul de valori insusit, in raport cu instructia, perceputa ca nivelul de cunostinte dobandit.
Pe de o parte, avem o perspectiva ce limiteaza rolul femeii la sfera privata si care considera cei doi termeni antagonici. Invatamantul trebuie sa puna acent pe educatie deoarece instructia indeparteaza femeia de familie. Pe de alta parte, educatia si instructia sunt vazute drept complementare. Invatamantul practic trebuia sa pregateasca femeia nu doar pentru viata de familie, ci si in vederea exersarii rolului ei social. Datorita eforturilor sustinute majoritatea femeilor si-au insusit intr-un final acesta perspectiva si au inteles ca au dreptul, chiar responsabilitatea sa se implice in viata publica, sa-si puna in valoare acele calitati si aptitudini care nu tineau exclusiv de familie si gospodarie.

Unde e azi "Micul Paris" ?

Niciodata n-am luat in serios supranumele de "Mic Paris" al Bucurestiului. Asta poate si din cauza ca, initial, "Micul Paris" nu era ceva de lauda pentru Bucuresti, ci o porecla usturatoare pentru un oras care se straduia sa fie parizian pe ici, pe colo, fiind in rest o urbe mai curand suburbana. Si totusi, in memoria bucurestenilor, "Micul Paris" a sfarsit prin a deveni un supranume elogios.
Dupa bunul nostru obicei de a tine minte numai ceea ce ne convine si, mai ales, cum ne convine, chiar ne-am bagat in capul memoriei colective ca Bucurestiul e un Paris mai mic, desi nimic nu ne-ar fi indreptatit sa ne inchipuim una ca asta.
Primele semne de transformare a Bucurestiului intr-o Capitala au aparut sub domnia regelui Carol I, primar al urbei fiind legendarul Pache Protopopescu. Acesta a dat semnalul sistematizarii orasului, ceea ce a insemnat si demolari de cladiri, cu mari proteste. Caragiale nu-l iarta pe Pache nici mort, tragandu-i un protest din popor intr-unul din Momente. Acelasi Caragiale se leaga de imprumutul de la Disconto, desi din acest imprumut s-au ridicat cladiri publice care fac parte azi din patrimoniul Bucurestiului. Pentru personajele lui Caragiale, imprumutul de la Disconto n-are nici un fel de justificare, ceea ce, in timp, se dovedeste o prostie. Pentru Caragiale insa, ,regimul lui Carol I va fi, pana la moartea scriitorului, un prilej de permanent asalt mai mult sau mai putin revolutionar. Caragiale nu-l suporta literalmente pe regele Carol I, caruia i-l opunea pe, altfel, benignul Cuza.
Daca socotim tot ceea ce s-a ridicat in Romania sub domnia regelui Carol I, inclusiv edificiile publice din Bucuresti, atunci, in loc sa vorbim despre "Micul Paris", ar trebui sa vorbim despre "Micul Berlin". Carol I a adus in Romania un simt al rigorii care avea sa faca buna pereche cu inventivitatea autohtona.
Construind palatul de la Peles, acelasi Carol I a dat semnalul protipendadei autohtone sa nu-si mai petreaca vacanta peste granita. Din acest motiv, cred ca Pelesul are mai mult decat o valoare de monument in sine, care unora poate sa le placa, iar altora, nu. El e o cladire deschizatoare de drumuri, suficient de impozanta pentru a nu putea fi copiata cu usurinta, dar aglomerand destule stiluri pentru a deschide poarta celor care voiau sa aiba micul lor Peles.
Cam acelasi lucru s-a intamplat in Bucuresti unde, dupa aparitia marilor cladiri de utilitate publica de pe vremea lui Carol I, nenumarate case particulare au imprumutat cate ceva din stilul acestor edificii. De altfel, in aceeasi perioada, din cauza ca la Palat se vorbea nemteste, pentru familiile avute era obligatoriu sa aiba nemtoaica acasa pentru copii, daca nu chiar sa-si trimita progeniturile la Berlin sau macar la Viena, pentru a se deprinde cu rigorile Curtii de la Bucuresti.
Cel mai important primar pe care l-a avut Bucurestiul a fost interbelicul Dem. I. Dobrescu. Acesta a fost primul si, pana la aceasta ora, singurul primar care a avut o viziune a orasului si a reusit sa si faca rost de bani pentru a-si pune proiectul in opera, cum se spune.
Aproape in acelasi timp cu marea sistematizare intreprinsa de Dobrescu, Bucurestiul a avut sansa unica a impunerii modernismului in arhitectura, prin Horia Creanga, Herivan si altii. Daca pe cateva trasee ale sale Bucurestiul isi impune propria identitate, acesta e meritul arhitectilor din anii '30, dar si al economiei acelor ani, foarte putini, in care s-a construit in draci pe marile bulevarde, ca si cum s-ar fi anticipat marea criza a anilor '30.
Atunci s-a nascut, cred, micul Bucuresti, orasul care ar fi trebuit sa iradieze catre marginile sale, asa cum si incepuse. In febrilitatea acelei perioade, au fost construite la periferie cinematografe, un fel de avanposturi care ar fi trebuit sa dea tonul pentru cladirile particulare care aveau sa fie ridicate dupa aceea. Asa se face ca prin cartiere marginase ale Bucurestiului exista cate un edificiu modernist copiat de cateva cladiri invecinate.
Cine se plimba azi prin cartierele privilegiate, cum ar fi Primaverii, descopera ca Bucurestiul vechi ingaduie ca langa o cladire in stil brancovenesc sa stea un soi de cabana montana, cu etaj, iar putin mai departe o vila in stil "maur". Printre ele exista si cate o vila modernista, evident o plomba ridicata pe un teren minuscul, dar bine infipta in dantura caselor din jur.
Dincolo insa de case, Bucurestiul mai inseamna si altceva. Un anumit spirit comunitar si un fel de a fi. Bucuresteanul adevarat e tot mai greu de gasit in centrul orasului. Stai de vorba cu el prin case batranesti de la marginea Capitalei. Sau mai nimeresti cate un batran care iti explica din singuratatea unui apartament, la vila, cum e sa-ti traiesti drama de a nu avea cu ce sa-ti platesti intretinerea ca proprietar sau tragedia de a trebui sa te muti in alta parte ca chirias.
"Micul Paris" nu mai exista nici pentru cei care isi inchipuiau odinioara ca traiesc intr-un oras asemanator cu Parisul, nici pentru cei care cred si acum ca Bucurestiul ar putea fi buricul Europei. Si unora si altora nu le-a mai ramas decat Bucurestiul cel de toate zilele.
Bucurestiul vechi (zona ultracentrala), reprezentat de Lipscani, Piata Sf. Gheorghe, Coltea, Dealul Mitropoliei, Cartierul Labirint, este un adevarat muzeu in aer liber. Tot aici se afla si Curtea Veche, fosta curte domneasca a lui Vlad Tepes, precum si cea mai veche biserica din Bucuresti, Sfantul Anton, construita pe vremea lui Matei Basarab. In acelasi perimetru se gaseste si vestitul "Hanul lui Manuc", un important vad comercial, dar si un loc unde au tras vestiti artisti ai vremii.
Curtea Veche - reprezinta urmele unui important centru politic si administrativ al Tarii Romanesti, cele mai semnificative constructii medievale (sec. XV-XVIII) din cuprinsul municipiului de astazi. Nucleu al vietii economice, loc de inaltare a unor importante edificii voievodale, zona Curtea Veche a polarizat timp de mai multe secole viata economica, sociala si politica a celui mai mare oras romanesc.
La inceput a fost o cetatuie, cu suprafata de 160 m.p., cu ziduri de caramida si sant de aparare. Intre anii 1458-1459 s-a ridicat peste fundatiile primei fortarete Cetatea Bucurestilor atestata documentar in Hrisovul lui Vlad Tepes din 20 septembrie 1459. La adapostul zidurilor cetatii s-au strans mestesugari si negustori, formand centrul vietii economice a Bucurestilor. La jumatatea secolului al XVI-lea, o data cu domniile lui Mircea Ciobanul, Patrascu cel Bun si ale urmasilor acestora, vechea cetate a fost transformata in Palat Voievodal, inconjurat de un teritoriu ce insuma cca. 25 000 m.p.

In secolul al XVII-lea Matei Basarab, Grigore Ghica, Gh. Duca si indeosebi Constantin Brancoveanu au extins Palatul construind cladiri pentru slujitori, chioscuri si gradini. Tot in acelasi secol o serie de calamitati naturale si ocupatii straine au subrezit ansamblul arhitectonic domnesc. In 1798 Constantin Hangherli a scos la mezat Curtea Veche dupa care negustorii si mestesugarii si-au construit case si ateliere, s-au trasat noi strazi. Alaturi de aceste monumente din vechea curte domneasca se mai pastreaza astazi biserica Buna Vestire, casa domneasca si subsolurile corpului de garda din ansamblul Hanul Manuc.
Curtea Noua (sau Curtea Arsa) - ridicata de Alexandru Ipsilanti in 1776, grav avariata de cutremure si incendii. În prezent se mai pot vedea doar o parte din ziduri si pivnite.

Spitalul Coltea - primul spital ridicat de spatarul Mihai Cantacuzino, in 1704. Actuala cladire a fost construita in 1888 si reprezinta una dintre reusitele arhitectonice bucurestene de la sfarsitul sec. XIX;

Hanul lui Manuc - Avind o vechime de aproape 200 de ani, Hanul Manuc a avut sansa de a rezista de-a lungul vremurilor in aceeasi forma arhitectonica, celelalte circa 70 de cladiri asemãnatoare ca scop si design disparind cu desavarsire.
Constructia ii revine de drept lui Emanuel Mirsanian Manuc-Bey, bogat negustor si om politic al anilor 1800, iar stilul arhitectural este specific familiei Brancoveanu. Forma circulara, de cetate, structurile interioare din lemn de stejar, arcadele, terasele interioare sprijinite de stalpi de lemn, senzatia de liniste, siguranta si buna primire, cu greu pot fi descrise in cateva cuvinte. Constructia este uimitor de simpla, originala si practica, impletind armonios scopurile initiale precum spatiul de desfacere marfuri, depozite, bucatarii, pivnite, locuri de odihna, masa si protectie a vechilor negustori.
Hanul Manuc, fiind o cladire impunatoare fata de constructiile învecinate, a devenit la mijlocul secolului XVIII principalul complex comercial al vechiului Bucuresti, avind 15 depozite mari si boltite, 23 de magazine, 107 camere de gãzduire si birouri, 2 saloane de primire si un birt popular.

Astazi zona este plina de viata atat ziua, cand magazinele de antichitati si obiecte de arta sunt luate cu asalt de colectionari, cat mai ales ziua, printre hrubele sale aflandu-se unele din cele mai vestite cluburi si restaurante ale capitalei, dintre care amintim "Hanul cu Tei", "Carul cu Bere" , "Fire Club", "Club A", "Twice", "Backstage", "Expirat" si altele.
Casa Capsa: Fondat in 1886, Hotelul Capsa este unul dintre cele mai elegante hoteluri din Romania. El este o cladire cu trei nivele localizata in centrul istoric al orasului, pe strada Edgar Quinet, foarte aproape de cele mai importante atractii turistice.
Construita in 1852, "Casa Capsa" (Restaurant, Hotel, Café si Cofetarie) este simbolul inaltei societati romanesti. Fondatorul, Grigore Capsa (1841-1902), a introdus inca de la inceput standarde occidentale in ceea ce privea calitatea si rafinamentul. El a facut din numele Capsa o marca comerciala bine cunoscuta pe tot continentul.

Hotelul Capsa, deschis in 1886 sub conducerea managerului francez Bourdell, fost director la "Hôtel Café Anglais", din Paris, a devenit in scurt timp cel mai elegant hotel romanesc. In 1908, revista britanica "John Bull" a numit Hotelul Capsa "printre cele mai bune hoteluri din lume, in comparatie cu "Douglas Hotel" din Madrid, "Capello Nero" din Venetia, "Giappone" din Livorno si "Hungaria" din Budapesta. Mult timp a fost considerat singura resedinta potrivita pentru artisti, familii bogate sau politicieni si diplomati ce vizitau Romania. Acestia preferau hotelul Capsa deoarece aici intalneau aceeasi atmosfera elevata si aristocratica.
Pe 17 iunie 2003 hotelul Capsa s-a redeschis cu doar 61 de camere ca un hotel de prima clasa "O stea de cinci stele" printre hotelurile din Romania.