Lacrimile

Ce sunt lacrimile? Oare ele sunt doar niste picaturi de apa sarata care ne arata suferinta sau, de ce nu, bucuria unei persoane? NU! Lacrimile ajung sa "curete" sufletul oamenilor si bineinteles, al meu, in situatiile critice sau pline de fericire; ne ajuta sa patrundem adanc in noi si sa ne aratam noua insine ca suntem capabili sa simtim ceva. Dar oare ce inseamna "a simti"? Ce simte o persoana? De ce ajunge la lacrimi? De unde vin lacrimile ? Oare aceste "notiuni" vor fi vreodata definite? Cine are dreptul si puterea sa le defineasca? Oare noi ne cunoastem intr-atat incat sa afirmam ca ne cunoastem? Exista vreo persoana care se cunoaste cu adevarat ? Mereu imi voi pune aceste intrebari si nu cred ca voi gasi vreodata raspunsurile! Cand voi reusi sa ma "adun", sa-mi "adun" gandurile, atunci poate voi gasi raspunsurile pe care le caut. Acum, revenind la lacrimi, eu ma intreb : "Carei mame nu-I curge macar o lacrima cand isi vede pentru prima oara pruncul? Sau cand il vede facand primii pasi ?" Lacrimile sunt manifestarea sufletului. Oare cand privim marea pentru prima data, nu plangem de bucurie ? Dar, cum exista lacrimile bucuriei, asa exista si lacrimile de durere. Oare ochii nostrii nu se umplu de lacrimi atunci pierdem o fiinta draga? Oare o data cu noi nu plange si sufletul nostru? Ce ne poate inunda mai adanc ochii decat lacrimile suferintei? Si Fecioarei Maria i-au curs lacrimile cand si-a vazut fiul rastignit. Oare exista om pe lumea asta pe care nu l-a incercat durerea? Si cum se manifesta acea durere, daca nu prin lacrimi?! Sufletul nu se usureaza de greutatea pacatelor atunci cand plangem? Inima noastra nu devine mai buna, fiinta noastra nu se umple de caldura? Cum Dumnezeu a creeat tot ceea ce ne inconjoara si omul, asa a creeat si lacrimile care fac parte din noi, din fiinta noastra. Ele isi au rostul lor, il ajuta pe om sa-si depaseasca situatiile limita, sa-si purifice sufletul, sa-l spele de rele si sa-l inunde de bucurie. Lacrimile apar de la nastere : noi ne nastem plangand si se termina o data cu moartea. Cand suntem copii ele ne inunda mai des ca niciodata fata : Care copil nu plange atunci cand isi pierde o jucarie sau cand este certat de parinti? Care copil nu plange cand isi rupe genunchii, atunci cand invata sa mearga ? Asemenea copiilor, plang si batranii. Uneori cu lacrimi isi spala neputinta, singuratatea. Lacrima-simbol al bucuriei si al suferintei, este acceptata de noi pentru ea inseamna purificarea noastra. De aceea, oameni, nu uitati ca pentru a trai, avem nevoie si de LACRIMI.

DE CE TE IUBESC...?

Mircea Iordache - asteptare
Asculta mai multe audio Muzica

Te-am cunoscut in zile triste cand sufletul mi-era pustiu si m-am indragostit de tine fara sa vreau, fara sa-mi dau seama. Am inchis ochii, iar cand i-am deschis erai deja acolo, in inima mea. Am deschis ochii mari, te-am privit si am stiut ca vreau sa faci parte din mine. M-am ghemuit in bratele tale, ma simteam calma, linistita, am lasat capul pe umarul tau, iar tu m-ai strans in brate, dandu-mi sentimentul de siguranta, de protectie … ce numai iubirea imi putea da. De atunci, in fiecare zi, simt ca ma trezesc mangaiata de razele soarelui … iti simt respiratia aproape … te simt langa mine si fiecare zi pare perfecta.
Te iubesc pentru ca … imi alungi singuratatea intr-o lume totusi plina si agitata … te iubesc pentru ca, fara tine e greu si nu ma pot regasi. Te iubesc pentru caracterul tau … te ador pentru personalitatea ta atat de complexa . Te iubesc pentru linistea daruita clipelor alaturi, pentru ca imi zambesti, pentru ca ma alinti, pentru ca toate cuvintele tale sunt minunate … si ma faci sa traiesc fara regrete. Tu imi faci zilele minunate cand esti cu mine si triste cand lipsa ta umbreste zambetul meu … pentru ca mi-ai demonstrat ca e bine sa te indragostesti pana peste urechi de cineva care stii sigur ca nu te va face sa suferi, pentru ca esti OM si pentru ca stii sa arati asta. Pentru ca imi place totul la tine, vocea ta, privirea ta, felul cum mergi, cum mananci, cum te porti, felul cum vorbesti cu cei din jur, felul cum ma privesti si felul in care ma faci femeie. Pentru ca nu am mai simtit niciodata atata caldura ca cea pe care mi-o daruiesti tu, pentru ca nu mi-a mai batut inima ca nebuna pentru nimeni, pentru ca nu am tanjit niciodata atat de mult dupa cineva cum tanjesc dupa tine. Te iubesc pentru ca imi place vocea ta dimineata si felul in care ma iei in brate, felul in care imi cuprinzi mijlocul si felul in care ma mangai, pasiunea cu care ma saruti si dragostea pe care ti-o vad intiparita pe chip. Pentru ca stiu ca ma iubesti mult. Te iubesc pentru ca imi place ca te lasi tachinat si imi raspunzi la fel. Pentru ca orice discutie banala se transforma intr-un vulcan care erupe si apoi intr-o impacare pasionala de iertaciuni si declaratii. Te iubesc pentru ca stii sa fii barbat intr-un fel aparte, ca atitudinea ta ma face sa ma simt mandra ca pot fi demna de un om ca tine. Te iubesc pentru ca ma vrei langa tine, intr-un fel care ma face sa ma gandesc la viitor, la batranete si la o viata linistita, pentru ca ma motivezi si imi dai aripi sa visez la mai mult, la mai bine, la altceva. Pentru ca imi place cum tipi la mine si te infoi in pene ca un cocos furios si te calmezi asemenea unui balon dupa ce te induiosez cu naivitatea mea, cu supunerea mea de femeie care iubeste si care se lasa iubita. Te iubesc pentru ca stii sa te joci cu mine atunci cand ma simt copil, ca faci din mine o femeie puternica, o luptatoare, pentru ca in tine am mai presus de toate un prieten, un confident, un sfaruitor, un iubit, un amant, un viitor sot. Te iubesc pentru ca esti toate astea pentru mine . Imi furnizezi toata fericirea de care am nevoie pentru a spune ca traiesc cu adevarat. Esti totul pentru mine, esti tot ce mi-am dorit, esti jumatatea aia pe care toata lumea o cauta dar foarte putini o gasesc. Ma faci sa ma simt pretuita, importanta, ma faci sa simt ca sunt centrul universului doar cand imi faci complimentele de care doar eu am parte (pentru ca tu nu le faci gratis), pentru ca ma faci constienta de valorile mele si de ceea ce pot. Te iubesc pentru ca pentru mine esti ceea ce nu ai fost, nu esti si nu vei fi pentru altii: esti unic! Unic … pentru ca eu mi-am luat rabdarea suficienta de a te cunoaste si de a stii cat valorezi si ce insemni cu adevarat. Insemni mult si valorezi mult! Ma bucur ca esti al meu si ca te pot pretui asa cum doar eu stiu sa o fac … Pentru toate astea … TE IUBESC CEL MAI MULT!PANA LA STELUTA NOASTRA!

vama veche - dragostea

Ignorand raza de soare ce nu-mi dadea pace, mi-am afundat capul din perna ce inca pastra aroma viselor si-am incercat sa adorm la loc … sa-mi continui visul din casuta de pa malul marii … Inchid ochii si o vad ai9evea … o casuta, pe malul din nisip alb si fin al unei mari cu apa albastra, orientata spre mare, cu ferestre imense acoperite cu o draperie de culoarea nisipului, un pat imens, cu baldachin impodobit cu perdelute din voal alb, o masuta cu un minunat aranjament floral si desigur, un balansoar mare in care stam dimineata si privim rasaritul … Acolo, departe de lume, putem fi doar noi … putem auzi doar valurile marii, strigatul pescarusilor si ne putem trai povestea de iubire … Acolo putem trai nopti de iubire, pline de romantism, avand doar luna şi stelele drept martori concilianti, imbratisati de mare, in compania brizei care ne mangaie trupurile si ne preia juramintele pentru a le purta departe … departe … Si doar acolo, putem trai zile in care dragostea este singura noastra ratiune de a fi … Acolo este o lume numai a noastra … fara reguli, fara restritii … doar noi doi si marea...

Alanis Morissette - Ironic

Micile placeri ale vietii

Imi doresc un colt din Rai, dar numai unul mic, nu visez la o pajiste intreaga, presarata cu margarete si nici la tot albastrul senin al cerului. Vreau un colt mic, poate un norisor de spuma pe care sa plutesc fara noima. Oare un colt de perfectiune va face un om fericit? Rail este perfect, nu-i asa, adica eu, cel putin, asa mi-l imaginez, o priectie a Pamantului pe care traim, farapoluare, incalzire globala, oameni rai care se invidiaza unii pe ceilalti, zgarie-nori din sticla siotel. Ma rog, lumea cum era ea inainte. Ici colo presarata cate-o viluta luxoasa, in care totul este facut din marmura alba si materiale vaporoase. Soarele straluceste mereu si adie un vand proaspat in toate incaperile. Noptile au parfumul verii si stele stralucesc ceva mai puternic decat o fac pe Pamant. Si nu exista smoq, nici cerul de noapte, nici calamitati naturale.Ingeriisi oamenii traiesc in armonie, se ajuta, isi vorbesc frumos, se imbraca numai in alb si beau doar apa sau lapte. Acolo nu exista alcool sau droguri, pentru ca nu au nevoie de ceva care sa le dea halucinatia perfectiunii, ei traiesc in ea, si totul se intampla asa cum trebuie sa se intampla.

In Iad, insa, lucrurile nu stau asa. La o masa, o gasca galagioasa de diavoli impielitati joaca poker pe bani, si se barfesc intre ei. Cateva femeii usoare, cu coda si coarne, danseaza la o bara si beau dintr-o sticla cu bautura tare. Moartea, drogata bine, incearca sa vrajeasca coasa. Inclina capul din cand in cand si i se vede craniul.

Hitler e emo, plange intr-un olt ca nu a reusit sa isi duca la bun sfarsit misiunea. Nero canta si danseaza, ceausescu tine o prelegere despre reforma agraara iar Lenuta se admira intr-un ciob spart. Saddam, e trist, citeste Coranul si se gandeste la viata, nu ii place nimic. Vine diavolul de serviciu i le da cate-un joint “Luati ma, sa vedeti si voi cum e in Rai!”

Zmili - A fost o vreme

O piesa scrisa de Zmili...dupa o poveste adevarata...ciudat e ca ma regasesc in ea...Oare de ce..?!

.....

În viaţa mea am părăsit mai degrabă decât am fost părăsită. Aşa a fost să fie. Am suferit de fiecare dată ca un câine, mă încercau o multitudine de sentimente, mi se rupea sufletul în două când îl vedeam pe cel de lângă mine cum suferea. De asta niciodată n-am încheiat o relaţie brusc, nu s-a putut. Cum pot fi atât de nemernică?! Cum pot să îmi văd de ale mele atât de firesc când ştiu precis că un suflet plânge în tăcere?! De asta am amânat momentul până când am simţit că El era pregătit să îşi vadă mai departe de ale lui, fără mine lângă. Mie nu mi-a fost mai uşor, n-am făcut-o din raţiuni egoiste, n-am făcut-o pentru mine. Întotdeauna am suferit mai puţin când am tăiat răul din rădăcină, dar nici măcar asta nu s-a întâmplat. Ştiu exact cum sunt eu într-o relaţie şi ştiu cât sufăr cu adevărat şi cât e teatru. De droguri a auzit cineva cum crează dependenţă? Cam aşa ceva… Gratis şi tămăduitor la început, isteric pe parcurs cu minţile făcute praf, apoi… prăbuşirea. Suferinţă multă şi incapacitatea de a o lua de la capăt. Dar pentru toate există timpul, el vindecă răni. Pentru toate există prieteni, ei îţi vor spune că va fi bine. Pentru toate există vindecare, pentru droguri şi pentru nemernici care îţi călcă viaţa în picioare. Trebuie doar voinţă multă şi puterea de a merge mai departe. Cam despre asta este vorba în orice relaţie, a merge mai departe, indiferent de costuri, indiferent de cât de tare suferă sufletul tău.

Am părăsit fără a mă uita în urmă. Niciodată n-am ţinut cont de câte amintiri am strâns împreună, niciodată nu m-am uitat înapoi la tot ce a fost frumos, pentru că nu am înţeles rostul. De ce să mai tresalt pentru ce a fost dacă acum nu este bine?! Pentru ce să mă amăgesc, pentru ce să ne amăgim?! Durează prea puţin să descoperi limitele cuiva, sunt prea puţini imprevizibili care pot încă să te mai surprindă… Eşti limitat, oare câtor bărbaţi le-am adus reproşul ăsta?! Oare câţi bărbaţi au îndurat apelativele şi invectivele doar în numele unei false iubiri?! Oare cât de mizerabil poţi trata pe cineva ca respectivul să se sature?! Cu cât anume poţi forţa mai mult limitele iubirii? De ce acceptă oamenii mizerii de la persoana iubită doar pentru că o dată le-a fost bine împreună? Aşa îşi merită fiecare soarta… Poate pentru că mizeriile astea sunt tot o dovadă de iubire?! Aşa ne place să ne amăgim… De ce construim împreună castele de nisip ca într-o zi să ne trezim că am devenit nesuferiţi unii cu alţii… De ce nu ne luăm jucăriile şi plecăm?! Pentru că ne temem… oare de asta?!

Întotdeauna m-am temut de trei lucruri, de moarte… şi pe asta nu am cum s-o ocolesc, pot doar să mă pregătesc în faţa ei. M-am temut că într-o zi voi uita de unde am plecat, voi uita de mine, de ceea ce sunt, voi uita să mă iubesc frumos, voi uita să-i preţuiesc pe cei din jurul meu. De asta mă tem de bani, n-am auzit vreodată ca lucrurile cu adevărat minunate să fie aduse de bani. Dar m-am temut de mine, de ceea ce sunt, de imprevizibilitatea şi nebunia mea. M-am temut că într-o zi am să plec fără să mă mai uit înapoi. Probabil toţi avem instinctul de a ne urca în primul tren fără a ne păsa unde ne duce. Probabil unii o şi facem, dar cred că majoritatea se întoarce înapoi. Oare câţi o iau de la capăt doar pentru că sunt nebuni în accepţiunea unora?! Oare câţi renunţă la confortul personal pentru că li se pare că locul lor nu mai este acolo?! Oare câţi se luptă cu ei zi de zi încercând să fie guvernaţi de raţiune?! Oare câte decizii sunt luate instinctual? Oare când raţiunea a surclasat instinctul? Oare când instinctul a dat greş? Oare cât timp durează să construieşti altă poveste de iubire doar pentru a fi temporar fericit?

Ori de câte ori avem de-a face cu o părăsire există cineva care să-ţi spună că ‘totul va fi bine’. Că nu reuşeşti să vezi binele, cel puţin în situaţii din astea… asta-i altă mâncare de peşte. Şi eu când părăseam spuneam acelaşi lucru ‘ai să vezi cât de bine o să-ţi fie fără mine’. Unora le-a fost, altora nu, de unde să ştiu eu?! De ce mi-ar păsa mie… Se numeşte că sunt egoistă?! Eh… cât am putut le-am făcut viaţa frumoasă, apoi m-am plictisit. Ce trebuia să fac?! Să privesc nepăsătoare cum totul se duce naibii în numele unei foste mari iubiri?! Le-am dat drumul, i-am lăsat să fie fericiţi, le-am dorit cu toată puterea fiinţei mele să-şi găsească liniştea. De ce am fost egoistă?! Am fost o doamnă, întotdeauna am fost o superdoamnă…

Trandafirul

Exista in lume nenumarate legende despre aparitia trandafirului, despre capatarea diferitelor culori, despre felul in care si-a castigat spinii, etc.
O legenda greceasca spune ca trandafirul ar fi fost destinat sa fie, inca de la nastere, cea mai frumoasa floare. Zeita florilor, Chloris, a creat trandafirul din trupul unei nimfe moarte, foarte draga ei, si a vrut ca noua floare sa nu aiba pereche pe lume. De aceea, i-a convocat pe ceilalti zei ca fiecare sa-i daruiasca cate ceva din atributele lor: Dyonissos i-a daruit parfumul ametitor, cele 3 Gratii i-au dat stralucirea, veselia si farmecul, Zephyr, vantul de primavara, a dat la o parte norii pentru ca Apollo sa lumineze si sa-l infloreasca. La urma, Ares, zeul razboiului, i-a dat in dar spinii, pentru ca floarea sa isi poata apara frumusetea.Trandafirul, ca floare a dragostei, trebuia sa fie asociata si Afroditei.
Unele povesti spun ca trandafirul a aparut odata cu zeita frumusetii, din spuma marii, inconjurand-o ca o ghirlanda.
Alte legende spun ca trandafirul s-ar fi nascut dintr-un suras al lui Cupidon, iar spinii ar fi, de fapt, sageti metamorfozate ale zeului-copil.
Un mit hindus arata ca doi dintre marii zei s-ar fi certat odata pentru ca nu se puteau pune de acord cu privire la cea mai frumoasa floare din lume. Visnu prefera trandafirul, iar Brahma, care nu vazuse niciodata o asemenea floare, prefera lotusul. Cand Visnu i-a aratat pentru prima data un trandafir, rivalul sau a trebuit sa fie de acord ca nici floarea de lotus nu il putea intrece.
Despre spinii trandafirului, Zarathustra spune ca acestia sunt inventia diavoleasca a spiritului raului, Ahriman.
O legenda romaneasca spune cam acelasi lucru: Dumnezeu a creat trandafirul, iar diavolul i-a facut spinii.
Legat de diferitele culori ale trandaforului exista multe legende. Se spune ca la inceput, trandafirul era numai alb si ca s-ar fi transformat in rosu cand Jupiter a surprins-o pe Venus scaldandu-se intr-un lac inconjurat de trandafiri. O alta legenta araba povesteste aparitia trandafirului galben: profetul Mahomed, aflat departe de casa, presimte ca sotia sa, Aisha, nu ii este credincioasa si cere in vis sfatul Arhanghelului Gavriil; acesta ii spune sa se intoarca acasa, sa i spuna sotiei sa arunce din mana obiectul pe care il are si daca acesta isi va schimba culoarea, atunci va avea dovada necredintei. Aisha si-a intampinat sotul cu un buchet de trandafiri albi in mana, care au devenit galbeni atunci cand au atins apa lacului in care au fost aruncati.
Persanii au o poveste locala despre trandafirul rosu: o privighetoare indragostita de un tradafir alb, l-a imbratisat atat de strans, incat spinii i-au strapuns inima si sangele a colorat in rosu floarea - aceasta poveste persana l-a inspirat pe Oscar Wilde atunci cand a scris povestea "Privighetoarea si trandafirul".

Iluzie

Insamantand iubirea-n suflet
Ai facut sa creasca-n mine-o floare
Tot tu i-ai pus si spini
Dar si petale...
I-ai dat parfum dar o culoare
O ud de-atunci in fiecare zi
Cu lacrimi de triste de iubire
Si-o luminez cu vise si sperante
Dar azi...s-a ofilit si moare
Eu lacrimi nu mai am,
Nici soare...
Ci doar cenusa,
Uite...cad petale...

Teama de singuratate

Inteleg teama de singuratate care ne pune piedica atunci cand incercam sa fugim dintr-o iluzie in care nu ne mai regasim. Iluzia unei relatii pe care o doresti pe viata, pana la final. Si inteleg pana si stradania disperata, uneori atat de efemera, de-a rechema acasa pasiunea plecata departe, prin cautari intr-un virtual care nu-ti ofera nimic, ci poate distruge.
Inteleg prea bine teama de-a te desprinde dintr-o relatie, chiar daca dragostea a murit demult. A amandurora sau a unuia. In ezitarea fiecaruia de-a se declara invins se ascunde constiinta teribila a faptului ca nu iubim decat de cateva ori in viata. Ca poate vor trece ani, decenii, milenii, pana sa ne fie data sansa luminata de-a visa din nou la nemurirea in doi. Si din pacate sa iubesti e atat de rar, incat ar trebui ca atunci cand gasim iubirea sa luptam pana la moarte pentru ea. Eu am facut-o. Si nu m-am ales decat cu bantuitul strazilor reci si pustii... Inteleg perfect inertia alunecoasa, incremenirea intr-o senzatie de siguranta, scufundarea in puful unui confort dobandit cu greu. Asezam, de-a valma, in vietile noaste comune, tabieturi, obiceiuri stiute, taine impartasite, obiecte de pret, amintiri dantelate sau aspre care ne leaga unul de celalalt. Uneori pe viata. Rareori.
Prea putini sunt cei care au curajul sa declare neperformante creditele acordate relatiei, sa anunte falimentul si sa se retraga. Eu nu stiu daca am curajul. Poate. Poate ca asta e finalul unei vieti si inceputul alteia. Ma gandesc doar ca, Dumnezeu imi ia acum si ma face sa sufar, avand in viitor ceva pregatit pentru mine. Daca nu, e doar o ironie a singuratatii viitoare. Unii se perpelesc si sufera, ard si zac, indura neiubirea cu umilinta, cu lasitate, cu ura. In numele unei false etalari a iubirii ii inchide in coliviile juramintelor dintai pe cand altii aleg agonia, resemnarea, tacerea. Tacerea, nepasarea, linistea de pe urma care pe mine m-au adus aproape de Moarte, de viata in intuneric. Si sunt destui aceia care incearca sa carpeasca uzatele emotii, sa puna petice dorintelor tocite pana la urzeala, sa aseze un strat de vopsea proaspata peste atractia ruginita demult.

Stiu cat de greu poate sa fie. Ne smulgem din fostele iubiri ca si cum ne-am lasa torturati. Ne descompunem, lasand in vechile noastre relatii bucati intregi din noi insine, halci de viata, smocuri de sperante. O data cu visul de dragoste vesnica abandonam investitii enorme de ani, rabdare, lacrimi, griji, duiosie, furie, amagire.
Si atunci… la ce bun sa plecam? Stim deja ca toate trenurile ajung in final pe peronul iubirilor consumate… Si totusi… la ce bun ramanem?

O singura clipa de dragoste amara valoreaza mai mult decat o neindragostita tihna de o mie de ani.

Fericirea...duhul lui Alladin

Unii aleg sa va spuna ce le trebuie ca sa fie fericiti, eu aleg sa va povestesc ce
inseamna pentru mine...

Cand sunt fericita am senzatia ca sunt intr-o armonie cu tot ce e in jurul meu, sunt
alerta, vioaie si imi e greu sa respir. Mi-e greu sa respir pentru ca uit s-o fac, ma
preocupa toate senzatiile pe care mi le da starea de bine in care ma aflu. Tot corpul
raspunde la orice element care-mi prelungeste aceasta stare si ma simt ametita,
vulnerabila, dar protejata.Ca si cum nimic rau nu poate sa i se intample. Stiu ca
iubesc neconditionat cand sunt fericita. Orice. Oricine. Iubesc cu tot sufletul,
iubesc trecutul, greselile, lumea, razboaiele, in toate vad ceva bun,cumva.

Cand pielea iti furnica de parca ai energie in plus si nu stii cui s-o dai...si de
fiecare data cand esti atins simt scantei care se preling in tot corpul de parca ar
fi argint viu...si iar mi-e greu sa respir sau sa gandesc. E o stare de nebunie
frumoasa, e o stare in care te pierzi cumva in tine si in lume, nimic nu mai
conteaza, pentru ca totul ti se pare asa frumos in armonia ta.Te confunzi cumva cu
energia din jurul tau si devii invizibil.Nu zambet, nu flori, nu cafea, nu cadouri,
nu bani...nimic nu se compara cu fericirea asta.

Nu te mai vezi si nu te mai auzi, te simti de parca ai visa si totul e intr-o ceata
calda si imbietoare, e ca si cum iti alinti sufletul...simti ca nu mai vrei sa faci
nimic, doar ca sa stai asa mereu, cu fericirea intiparita in tine...

Te duce inapoi la copilarie. Te face sincer. Te face frumos si plin de viata. Te face
amuzant. Pentru mine fericirea e senzuala, inspira gratie si finete in purtatorul
sau, insufla un erotism inconstient...si atat de atractiv. O persoana fericita e greu
de trecut cu vederea. Iti face cadou sarm, putere, ambitie, caracter...cred ca de
asta se discuta de la inceputul timpurilor despre subiectul asta. E duhul lui
Alladin, insa cu dorinte nelimitate...

The ones that get away… from me…

Fericirea seamana in foarte multe privinte cu perfectiunea : nu e de durata, si tocmai asta o face placuta, se gaseste numai in detalii, si nu in ultimul rand se gaseste in forme cat mai simple. Fericirea, ca si perfectiunea, nu exista decat in simplitate.

Mergand mereu inainte si cernandu-mi mereu gandurile, am ajuns la concluzia ca din punct de vedere al fericirii sunt 3 tipuri de oameni : cei care vor fericirea, cei care cauta fericirea si cei care au fericirea.
1. Cei care vor fericirea
Acesti oameni au o dorinta nestavilita de a avea fericire, o sete funebra de a o avea si imbratisa. Ei sunt cei care se indragostesc si sufera din cauza simplelor aparente, din cauza pojghitei de promoroaca de pe gheata. Starile lor pot alterna cu o frecventa extrem de ridicata, si cu o amplitudine tot la fel de ridicata. Simpla imagine a lor imi aduce un sentiment de viata in genere, ma umple de placerea cu care privesc un tablou plin de sange si moarte, dar din el radiaza viata si creatia. In acest om am ocazia sa urmaresc tragediile grecesti, care intotdeauna sunt puse in cadrul ideal, iar sinestezia lor nu esueaza niciodata in a ma duce in stari dionisiace sau meditative.
2. Cei care cauta fericirea
Un foc permanent, un amestec neomogen de calm si pasiune, iubire si ura, poezie si filosofie, caldura si raceala. Acestea sunt tipul de persoane intre care ma simt cel mai bine, dat fiind ca ma identific cu ele, ca fiind una dintre ele. Absurdul guverneaza si dirijeaza pasiunea spre rational, fecunditatea urii naste poezia calda, calmul filosofic inveleste persoana in raceala. Intre aceste persoane ma incarc cu energie, dat fiind ca vazandu-i damnati la suferinta vesnica si dezechilibru romantic, nu ii pot percepe atfel decat fiind “carne din carnea mea, sange din sangele meu”.

Cautarea acestei fericiri aduce tristete si rani deschise in general, rani ce nu se vindeca usor, iar daca se vindeca, lasa mereu cicatrici care se simt la cea mai fina pipaire. Dar in ce consta placerea de a mangaia un monstru, daca nu in furnicarea totala a corpului atunci cand ii simti cicatricile si ii vezi ochii plini de lacrimi , unele fierbinti, magmatice, altele reci, de gheata?
Pentru aceste persoane cea ma importanta este cunoasterea si explorarea fericirii, analizarea si admirarea ei, nu detinerea ei in sine. Acesti indivizi vad numai perfectiunea din imperfectiune, adesea apreciaza mai mult estetica uratului decat pe cea a frumosului, si sunt mereu tentati de o placere perversa de a sta in contra sensului lumii, daramand-o si incendiind-o de cate ori au ocazia, adesea violand-o de cel mai ravnit lucru al ei - calmul.
3. Cei care au fericirea
Aceste persoane sunt moderate, calme, adesea molcome, si nu ezita mai niciodata a ma scarbi. Calmul lor, credinta oarba in ideile inoculate, frica scarboasa si dezgustatoare, adesea avansata pana la grotesc, de a deschide ochii si a se goli de conceptii si norme, pentru a iesi in afara lor, si a le analiza si privi ca un simplu observator, frica de a chestiona orice stare sau sentiment si a da raspuns oricarei intrebari nascute din imanenta acestora, ma degusta pana la paroxism, nascand adesea in mine sentimente de repulsie violenta, ce nu ezita sa mearga pana la renegarea intregii cantitati pe care o reprezinta.
Primele 2 categorii sunt mai rar intalnite, si formeaza ceea ce in general numim “elita umana”. Statistic, ultima categorie conduce zdrobitor.
Oamenii care au fericirea… sau the ones that get away… from me…

[Ne]Apartinere.....

Nu sunt a ta, nu sunt a mea, nu sunt al nimanui.
Am propriul meu suflet zdrobit pe care-l duc pe brate, propria mea piele inasprita de loviturile furioase de bici, propriul meu grumaz cu urme lasate de capastrul durerii mele. Am proprii mei ochi impaienjeniti de lacrimile gandurilor, propriile mele buze arse de vremurile ce-au trecut, propriul chip batut de bicisnitudinile sortii.
Am propria mea suferinta care ma inalta, si propria mea minte care ma mutileaza.
Am propria mea colivie, si propriile mele incheieturi taiate.
Am propriii mei ochi care nu mai stiu sa vada, si propriile mele degete care si-au pierdut finetea simtului.
Am propria mea bucata din sufletul tau in mine, si propriile mele franturi din trupul tau, pe trupul meu.
Am propria mea lama cu care ma mutilez voit sau nu, dar cu care din pacate te mutilez cel putin la fel de tare si pe tine, fara ca macar sa vreau. Am propriile mele lacrimi cu care as vrea sa te tamaduiesc de toata durerea ce ti-am adus-o, dar care mai tare te ard decat iti cicatrizeaza ranile, macar la suprafata.
Te am pe tine atunci cand o constientizez cel mai putin, si pentru asta te iubesc!

Without you I'm nothing

Stiu ca ti-am dat totul......mintea si sufletul meu sunt ale tale.La fel si visele,sperantele si telurile mele.Mi-ai luat totul si totusi nimik.Fara tine nu mai sunt,iar toate acestea nu mai au nici un rost,se pierd,nici macar nu sunt invizibile ,ci pur si simplu inexistente.
S-o iau de la capat?fara tine??? Nu as putea,nu am forta si nici vointa,pentru ca mi le-ai luat si pe acestea.Sunt si voi ramane agatata de tine pentru totdeauna iar iubirea noastra va fi ata de care voi atarna.
M-am pierdut cu totul.Odata daruita tie,stiu ca nu ma voi mai avea,nu voi mai fi a mea.Prin tine voi vedea,mirosi,gusta,auzi si simtit viata.Eu voi fi surdul,mutul,neajutoratul ce va avea nevoie de tine.Atunci sigur ca tu imi vei reda vederea,ma vei face sa respir aerul curat al vietii si al fericirii,imi vei da sa gust din toate placerile existente,si auzi de la tine vorbe dulci si voi simti numai ce imi poti da tu sa simt.
Ca doi fluturi vom zbura.Nu vom sti ca vom trai doar o zi sau cateva ore.Ma vei tine sub aripa ta,la pieptul tau si atunci voi sti ca am sa mor...suspin,dar sunt fericita.Nu plang dar imi iau adio cu zambetul pe buze.Inchid ochii si cand ii deschid din nou,tu imi mangai chipul,ma saruti usor si ma privesti cu dragoste.Vreau sa fiu un fluture.
In timp ce ma strangi in brate si ma las strivita de forta ta,iti soptesc usor:"vreau...da,vreau,vreau...".As vrea sa nu mai deschid ochii atuci cand ii inchid de placere,de extaz si de fericire.Vreau sa dureze o vesnicie.Cand ma trezesc dimineata langa tine vreau sa adorm la loc,cand ma saruti pentru a mia oara si cand te uiti in ochii mei,vreau sa raman oglindita in ei pentru totdeauna.
Cand plang,lacrimile mele aluneca usor peste ale tale.Devenim una si aceeasi persoana.Simtit acelasi lucru.Nu stim cum,cand sau de ce se intampla,dar venele imi sunt bolnave iar pielea ma furnica neinceat.Atunci imi inchid eu ochii,nu vreau sa vad ce simti pt ca stiu deja ce simt eu.Tu plangi din acelasi motiv pentru care plang si eu,iar tu suspni pentru a avem amundoi acelasi motiv sa suspinam.
Trebuie sa fiu puternica,sa alung din minte tot ce ma leaga de tine,sa revin cu picioarele pe pamanat.Dar nu pot, e imposibil pentru ca atunci cand deschid ochii vad pielea ta pe care vreau sa o ating usor,sa ma conving ca e reala,apoi sa vad buzele pe care vreau sa le sarut pana nu mi le voi mai simtit pe ale mele si vad tot ceea ce nu am vazut pana acum.Asa ca ma las pierduta inca odata si inca odata...pana ma pierd difinitiv.Nu imi pasa de ziua de maine sau de ceea ce se va intampla apoi.Sunt absorbita si cad usor intr-o prapastie fara fund.Nu te simt decat pe tine si imi doresc sa se opreasca timpul...nu o sa mai deschid ochii niciodata.Vreau sa zac langa tine,sa nu ma mai trezesc niciodata...vreau sa nu mai stiu de nimica si sa simt TOTUL!!!!

...CIOB DE FLUTURE...

Si uite asa ai sfartecat bucata cu bucata un inger de tus imprimat vulgar pe o epiderma de carton.Fara sa regreti,fara sa te gandesti daca e bine sau nu,ai rupt incet cu o delicatete violet acea farama de trecut.Remuscarea nu-si infinge coltii in inima schitata rosu in pieptul tau.Degetele nu tremura a frica trasata fin pe ocularii mintii tale.Nici un fir de praf nu plange...a murit un inger vulgar...ei si?!?Ai zice ca nu exista asa ceva...dar pe o foaie cate nu exista?!Inserarea isi inchide pleaoapa peste lumina,isi despleteste parul in fire de vise...iar tu?Tu ce anume porti?Ai devenit linia continua fara nume.Ai lua fiecare cuvant din DEX dar...NU... prea multe pagini,prea multe posibilitati.Azi nu-ti asumi ristul unei umbre triste...azi vrei sa fii umbra frunzei somnoroase si fericite care a vorbit cu fluturii.Privesti metodic cioburile unui inger-fost-inger ce zac acum langa serbetul prafuit.Pensulele s-au uscat in tacere,au imbratranit cu secunda iar in urma au lasat...culori frante.Remarci combinatia noua:ciocuri de inger alaturate unor pensule impietrite.Peretii s-au invaluit in cerneala parca refunzand sa fie partasi la tabloul prost lucrat,pus in vanzare pentru ochii tai,palmele tale...gandurile tale..Floarea uscata de pe podea se intreaba la ce sunt bune gandurile?Atatea beculete...Pentru ce?!?Pana la urma tot te usuci...aici,in cubul razuit pe arici de inger,totul se usuca intr-un final.Privesti detasat la set,la fantomele unor gesturi de Dumnezeu-curcubeu,la cioburile unor ceva unic-nonunic,la camasa de noapte a peretilor,la uleiuri si vise.Ucigator de linii tus-divin-vulgar fara remuscari ramas la locul crimei...oare ce nume poarta??Poate te numeste...CIOB DE FLUTURE...

Girls tattoo